Regia ca exercitiu ludic
Cu cītiva ani īn urma, m-am delectat cu Telefonu', omleta si televizoru' (Teatrul "Anton Pann", Rīmnicu Vīlcea, 2005), montare al carei miez semantic era forta povestii, capacitatea de a naste lumi prin narare. Dabija a adunat īntr-un scenariu propriu cīteva basme romānesti vechi, stergīnd praful de pe ele, aranjīndu-le dramaturgic si antrenīnd un grup de actori de la teatrul din Rīmnicu-Vīlcea, nu dintre cei mai buni pe care i-am vazut vreodata, dar dintre cei mai devotati proiectului īn care, se vedea, credeau fara ezitare. Story-ul e simplu: un grup de romāni plecati (la munca, cel mai probabil) īn locuri mai primitoare decīt propria tara, īntre un telefon acasa, vizionatul emisiunilor TV si preparatul, pe bune, al unei omlete, zabovesc rostind o poveste. Din fundalul prozaic al vietilor lor razbate si se dezvolta vrejul fermecat al lumii fantastice din basm. Cu simplitate, mica echipa te transpunea īn arhaic si autentic.
Un alt fel de ludic, absurd, e īnfatisat in Cinci piese scurte de Eugene Ionesco (Teatrul Odeon Bucuresti 2007). Alexandru Dabija a conceput spectacolul reunind, īntr-un text de scena original, scrieri mai putin cunoscute ale dramaturgului absurdist: Īi cunoasteti?, Salonul auto, Guturaiul oniric, Lacuna, Fata de maritat. Preocupat, cum ziceam, de ludic ca punct de pornire al propriului discurs regizoral, Dabija l-a aplicat unui univers atīt de specific, cel ionescian, gasind formula creatoare adecvata, care nici nu afecteaza amprenta operei, nici nu e o simpla ilustrare a ceea ce toata lumea stie despre teatrul absurdului. Deschiderea ludica a dus la intuirea potentialitatilor acestor mini-texte si la gasirea unui format scenic care le netezeste drumul spre audienta. Dabija a lucrat ca īntotdeauna riguros, precis, produsul fiind un spectacol bine dozat sub toate aspectele, care da privitorului un sentiment foarte placut, intim, de lucru bibilit. Cinci piese scurte e, īn acelasi timp, si foarte ionescian, dar si dabijian, demonstrīnd inteligenta scenica a amīndurora. Scenografia decupeaza un spatiu individualizat printr-un perete alb, īn diagonala, din spate dreapta spre public, cu o usa īn partea dinspre proscenium. In partea opusa, sīnt postate cīteva elemente ce sugereaza o farmacie, plus un scaun si o banca. De la un moment la altul, din cele cinci, doar lumina evidentiaza cīte un mic perimetru, care devine loc de desfasurare. Cromatic, e un spectacol īn alb-negru, la propriu, īn care putinele pete de culoare (īncaltaminte, bereta etc.) devin contrapunctice. Muzica Adei Milea sustine tonalitatea absurda, dupa cum anumite imagini scenice te trimit cu gīndul la picturile nonfigurative ale lui Picasso ori Magritte. Geometria absurdul e desavīrsita de jocul actorilor, fiecare interpretīnd mai multe roluri. O fac firesc, cu un soi de relaxare onirica, īnfatisīnd lipsa de sens, de logica aristoteliana a personajelor si situatiilor īn care se afla. Masinaria teatrala a lui Dabija angreneaza limbaj golit de sens, vorbeste despre lipsa de comunicare, īnfatisīnd contexte ilogice, fragmentate si caractere dezarticulate. Fragmentele de literatura dramatica nu au legatura īntre ele, nu spun o poveste, dar exista un liant invizibil mai puternic decīt narativitatea. Spectacolul e concentrat, dens, legat prin puternicele fire ale unitatii stilistice.
Aceeasi placere ludica a afisat-o Dabija īntr-un proiect la Teatrul Tineretului Piatra Neamt (2007). Un basm clasic foarte cunoscut, Punguta cu doi bani de Ion Creanga, a fost punct de plecare īntr-o joaca de grup. Echipa de creatie a fćcut, vreme de cāteva sćptćmāni, un adevćrat brainstorming, venind fiecare cu idei pentru adaptare. Propunerile se consemnau, se triau, pentru ca scenariul sć aibć coerentć. Mizanscena, supravegheatć atent de Alexandru Dabija, surprinde prin inventivitatea cu care rescrie scenic o poveste clasicć. Ludicul e aici o modalitate de interpretare regizorala a basmului. Se porneste, cert, de la suita īntāmplćrilor istorisite de humulestean, dar epicul devine pretextul unui metatext spectacular ingenios articulat. Intitulat OO!, spectacolul exploateazć mai ales subtextul povestii, cel usor licentios, mutānd accentul de pe cei doi bćnuti din pungutć pe oućle pe care bietul cocos ar trebui sć le producć si pe rostul lor īn lume. Pānć la aplauze, povestea e spusć integral, doar cć pe parcurs i s-a mai adćugat pe ici, pe colo, cāte o plombć intertextualistć, subliniind potentialitćti pe care numai adultii le pot sesiza, arćtānd cć poate fi cititć si astfel.
Pe aceeasi filiera a ludicului ca modalitate de creatie se īnscrie Pyramus&Thisbe 4You. Discursul interpretativ al lui Dabija e realizat metodic: a decupat din Visul unei nopti de vara momentul sustinut de trupa diletantilor, pe care l-a reluat de patru ori, īn patru formule diferite. Montarea e un comentariu teatral al secventei shakespeariene, mica tetralogie aratīnd cīt de deschisa e opera-sursa, lizibila scenic variate, sub actiunea creativitatii. Fragment de poetica teatrala a bardului de la Avon, piesa inclusa din Visul unei nopti de vara devine suportul solid al variatiunilor de poetica dabijiana. Regizorul utilizeaza stilistic parodicul, ca mod al comicului, respectīnd retorica parodiei, dīndu-i stralucire. Mizanscena e o parodie ludica, dar nu una ofensatoare ori minimalizatoare; e o parodie de tip reverenta pe care regizorul Al Dabija o face unui clasic.
In primul volet al reprezentatiei, trupa mesterilor e alcatuita exclusiv din femei, rebotezate īn spiritul numelor originale, nu īn litera lor: Fundoianu, Pitigoi, Scoaba, Nanau, Foamete. Sīnt tipologiile temperamentale ale feminitatii: femeia-barbat, "pisicuta", "cicalitoarea", plīngacioasa, un spectru simpatic, ce etaleaza figuri-tip configurīnd o micro-lume nostima. Cum totul e voit pe dos īn acest prim "act" al spectacolului, travestiul e extins si asupra cuplului regal, foarte comic prin atitudinile efeminate ale interpretilor!
Varianta numarul II se petrece īn scoala, la universitate, unde domn' profesor īi īnvata pe discipoli cum se face teatrul. Tipologiile umane sīnt īntruchipate si aici, de la bagaretul-lingau pīna la vampa care nu se da īn laturi de la nimic pentru cariera. Profu' e un pretios verbal, mica vedeta care se isterizeaza ori de cīte ori nu mai stie ce sa faca, amenintīnd ca pleaca, dar razgīndidu-se tot de atītea ori, un personaj gaunos care altereaza serios ceea ce numim generic relatia magistru-discipol. Atentia cade coroziv asupra diletantismului didactic, a lipsei de viziune pedagogica, a tīcnelilor cu pretentie de experiment.
Versiunea cu numarul III e una...etnica. Bottom devine Fenek, un ungur hiperactiv, foarte vocal, la o turatie infinit mai rapida decīt ceilalti membri ai trupei, moldoveni prin nastere. Dabija valorifica aici originile natale, geografice ale interpretilor si stereotipurile din mentalul colectiv legate de diferentele regionale. Fenek vorbeste īn limba maghiara, turuind continuu. Chiar pentru necunoscatorii limbii, mesajul lui verbal e comprehensibil si, mai ales, haios. Contrapunctic, grupul moldovenilor reactioneaza la ralenti, stīrnind hazul ca īn bancurile īn care poanta are esentialmente legatura cu particularitatile temperamentale de zona ale protagonistilor.
Momentul de vīrf e finalul. Aici, Dabija a avut o idee pe cīt de fireasca, pe atīt de sclipitoare: rolurile mesterilor lui Gutuie le sīnt īncredintate chiar tehnicienilor de scena! Regizorul tehnic, masinistii, luministul, sonorizatorul interpreteaza scurta poveste a lui Pyram si a iubitei lui, sub privirile actorilor din distributie. Obisnuita cu culisele si cu manevrele tehnice, echipa trece dintr-odata īn luminile reflectoarelor, stīngace, dar adevarata! Se joaca cu publicul īn scena, spatiul e amenjat pe lungimea sa, proximitatea fiind esentiala pentru relatia cu audienta. Complicitatea e fundamentala īn atitudinea fata de emotie, totul se face īmpreuna, chiar daca spectatorii doar stau si privesc. Minicurs parodic despre "cum se face teatrul", secventa din Visul... devine practic suportul unor exercitii cu tema. Tema generala e teatrul, subiectul zilei e repetitia. Teatrul si partea lui mai putin vizibila publicului trec acum īn prim plan. Cu ironie, nu zeflemist, ci cu un aer blajin, auto-ironic, aratīnd cīt de mult iubeste Dabija arta pe care-o face.
Inteligenta scenica, creativitate, ludicitate, preferinta pentru formule noi sīnt calitatile care fac ca montarile lui Alexandru Dabija sa se remarce. Poetica sa e a regiei ca travaliu de echipa īn care empatia dintre realizator si distributie e vitala. Bucuria ludicului, eficienta esteticć a simplitćtii, a lucrului la care s-a trudit cu plćcere fac un teatru tonic, convingćtor, care te contamineazć cu energia lui pozitivć si te recheama īn sala de spectacole.
