Wines - Recomandarea Paharnicului • 2012 An Olimpic - La un taifas cu olimpicii Arte - Diana Condurache Universitaria - TrainsFormation • Business - Naive • Familie si sanatate - La un taifas cu sufletul • Psihologie - Karyn Taulescu • Diaspora Dezvoltare personala - Nora Prutianu • Ambient - Nicolae Palaghiu • Beauty Astrologie

astrologie reiki adrian chelariu
Comunicare si PR

"Nici personal, nici profesional, nu avem cum sa existam ca fiinte umane in afara unui permanent exercitiu de comunicare" - dialog cu conf. dr Daniel Sandru, directorul Departamentului de Relatii Internationale si PR din cadrul Universitatii "Petre Andrei" din Iasi

"Profilul unui bun comunicator e dat, pe de o parte, de dorinta de a se depasi pe sine, deschizandu-se in permanenta spre "lumile" care nu-i apartin si incercand sa invete ceva din acestea si, pe de alta parte, de talentul de a comunica lucruri importante si atunci cand nu e nimic de vorbit".

Dl Daniel Sandru este conferentiar universitar la Facultatea de Stiinte Politice si Administrative din cadrul Universitatii "Petre Andrei" din Iasi, director al Departamentului de Stiinte Conexe din cadrul Centrului de Cercetari Juridice si director al Departamentului de Relatii Internationale si PR din cadrul aceleasi institutii. Detinator al unui titlu de doctor Magna cum Laude in Filosofie, Daniel Sandru este si un cunoscut "comentator al realitatii cotidiene", varianta preferata celei de publicist propusa de noi.

Impreuna cu d-sa am incercat sa explicam cateva dintre mecanismele comunicarii, am vorbit despre imagine si brand, dar si despre paradoxul romanesc, un concept care ne poate defini ca si popor.

-- Domnule Daniel Sandru, sunteti directorul Departamentului de Relatii Internationale si PR din cadrul UPA. Spuneti-ne, va rog, ce loc ocupa comunicarea in cadrul unei relatii, indiferent de natura ei, fie ea profesionala, personala?

-- Cred ca trebuie sa plecam de la o realitate care este intrinseca spatiului social, din primul moment al existentei acestuia: aceea ca nu exista, decat in mod exceptional, persoane izolate. Aristotel definea omul ca "zoon politikon", animal social, si facea acest lucru din perspectiva a doua dimensiuni, cea a ratiunii si cea a limbajului articulat. Tot el spunea ca numai fiarele si zeii se afla in afara lumii sociale: primele pentru ca nu au nici ratiune si nici un limbaj prin care sa comunice (sigur, putem vorbi de cel instinctual, dar acesta nu e unul articulat), supraoamenii pentru ca isi sunt suficienti. Cum oamenii nu sunt fiinte autosuficiente, trebuie sa-si puna ratiunea la lucru si, prin comunicare, fie verbala sau non-verbala, sa se adune cu semenii lor pentru a-si atinge scopurile. Cu alte cuvinte, sociabilitatea umana are drept trasatura definitorie comunicativitatea. De aici incolo, putem intelege ca nici personal, nici profesional, nu avem cum sa existam ca fiinte umane in afara unui permanent exercitiu de comunicare.

-- Comunicarea are rol de propulsor, dar poate fi si un factor de regres. Cum se creioneaza o strategie corecta de comunicare? Care sunt pasii unui proiect de comunicare? De ce trebuie sa tinem cont? Ce trebuie sa evitam?

-- In analiza fenomenelor sociale – iar procesul de comunicare, cu toate fatetele sale, este un astfel de fenomen – trebuie sa tinem cont de ceea ce se numeste "efectul pervers". Mai simplu spus, sunt situatii in care excesul de comunicare se poate intoarce atat împotriva emitatorului, in sensul ca el nu mai primeste feed-back din partea receptorilor, cat si impotriva acestora din urma, care, raportandu-se mereu la aceeasi sursa, risca sa nu mai judece cu propriile minti, "acomodandu-se" in a prelua idei "primite de-a gata". In primul caz, avem de-a face cu un blocaj de comunicare. In cel de-al doilea, ne aflam in fata unei abandonari a principalei functii pe care o are ratiunea umana, aceea de filtru critic al informatiilor primite din exterior. Trecand acum la cea de a doua parte a intrebarii, va marturisesc ca nu cred in "retete" de comunicare. Un filosof politic din epoca noastra facea diferenta dintre knowing-that si knowing-how. Primul tip de cunoastere e bazat pe un "retetar", pe tehnici prescrise, pe manual, daca vreti.

Cel de al doilea e un tip de cunoastere care se foloseste de prejudecatile date de experienta. Daca as fi pus sa aleg, de exemplu, intre a manca o ciorba facuta dupa manual de o persoana care se comporta intr-o bucatarie precum un elefant intr-o vitrina cu portelanuri fine si una gatita de un bucatar cu experienta, as opta fara rezerve pentru produsul gastronomic al celui de-al doilea. Sigur, asta nu inseamna ca manualele de comunicare trebuie aruncate. Cred insa ca la baza unei strategii reusite de comunicare ar trebui sa se afle, inainte de toate, o intuitie corecta. Ar trebui, altfel spus, ca si cel care o concepe "sa simta" terenul pe care urmeaza sa aplice respectiva strategie. Asta tine, desigur, si de subiectul comunicarii, ca si de obiectivele pe care strategia ca atare le urmareste. Intuitie, creativitate, profesionalism si onestitate, cred ca acestia sunt pasii pe care nu-i poti evita in conceperea unei strategii de comunicare. Dar, repet, eu nu vorbesc din manual, ceea ce, iarasi spun, nu inseamna ca manualele nu pot fi utile in anumite contexte. Trebuie sa tinem cont si de principiile minimale ale unei bune comunicari, si de canalele pe care transmitem informatia si, foarte important, de feed-back-ul pe care-l primim inca din primele etape ale aplicarii strategiei.

O strategie de comunicare eficienta functioneaza, din punctul meu de vedere, atunci cand se aplica teoria "incercarii si a erorii": incerci, constati ce nu merge, corectezi, mergi mai departe si tot asa. Cand spun asta, am în minte, bineinteles, o dimensiune restransa a "erorii" atat din punct de vedere uman (oamenii pot gresi, pur si simplu, si intotdeauna este loc de mai bine), cat si din punct de vedere financiar (pentru ca, intr-adevar, erorile pot costa). Oricum, cred ca aceasta teorie meliorista e de preferat credintei oarbe, care ii face pe unii sa aplice strategiile stabilite dintru inceput indiferent de realitatea din teren si insensibili fata de consecinte. As evita, deci, credinta oarba intr-o singura cale considerata a fi "buna", intr-un singur "adevar", in infailibilitatea unei strategii. Este chiar indicat, spun eu, sa ai si un plan B la indemana, pentru ca s-ar putea ca lucrurile sa nu functioneze asa cum le-ai proiectat. Pe cat e de-adevarat ca lumea se da dupa oameni, e la fel de adevarat ca si oamenii trebuie sa se dea dupa lume, pentru simplul motiv ca realitatea sociala e o sinteza a proiectiilor ce vin din ambele parti.

-- Care este profilul unui comunicator bun? Cine poate ocupa un astfel de post?

--Inainte de toate, as spune ca pot fi cel putin doua mari tipuri de comunicatori, in functie de "firea" omului – sunt "firi orale" si "firi scrise". Unii comunica mai bine verbalizandu-si ideile, altii scriindu-le. Desigur ca daca e sa profilam imaginea unui bun comunicator, idealul e sinteza dintre cele doua firi si e evident ca exista astfel de oameni. Iar aici, spre deosebire de momentul de concepere a unei strategii, cunoasterea tehnica, bazata pe exercitiu, se imbina cu talentul si cu acumularea de experiente, cu acel knowing-how pe care-l putem traduce drept "cunoastere practica". Iarasi, a fi un bun comunicator depinde de context, si-aici imi vin in minte rolurile pe care le joaca, spre exemplu, politistii sub acoperire.

Sunt, desigur, comunicatori care se simt bine in orice mediu, dar sunt si comunicatori care pot performa numai in anumite medii. In ce îi priveste pe primii, ar trebui sa aiba, cred eu, o buna doza de histrionism, care poate merge, in anumite cadre, pana la ipocrizie, asa cum se intampla, in multe randuri, in cazurile comunicatorilor politici. Ceilalti sunt comunicatori, sa zicem, "specializati" pe anumite aspecte ale realitatii sociale. In orice caz, consider ca si unii, si ceilalti trebuie sa poata utiliza – fie numai pentru momentul in care performeaza rolul de comunicator – empatia, capacitatea de a intelege asteptarile celorlalti. Mi se pare o calitate indispensabila pentru statutul de comunicator. Iarasi, teribil de importanta este o foarte buna cunoastere a limbii în general, a limbajului in care comunici in mod special.

Este, aici, o chestiune de univers de discurs: poti avea un univers/vocabular limitat, caz in care esti fie un comunicator prost, fie pur si simplu nu esti comunicator, sau un univers/vocabular deschis, aflat in permanenta transformare, ceea ce iti creeaza premisele spre a deveni un comunicator performant. Wittgenstein spunea in acest sens, deloc intamplator, ca "limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele". Tot el adauga, preluand o zicere din primele secole crestine, ca "despre lucrurile despre care nu se poate vorbi, trebuie pur si simplu sa se taca". Chestiunile acestea imi spun – iar eu nu cred in mitul obiectivitatii, al unei realitati separabile de modul in care fiecare om, in parte, isi reprezinta lumea – ca profilul unui bun comunicator e dat, pe de o parte, de dorinta de a se depasi pe sine, deschizandu-se in permanenta spre "lumile" care nu-i apartin si incercand sa invete ceva din acestea si, pe de alta parte, de talentul de a comunica lucruri importante si atunci cand nu e nimic de vorbit.

-- Se discuta foarte mult despre imagine. Ce este imaginea?

-- Traim, o spun fara rezerve, intr-o lume a imaginilor si a reprezentarilor. Noi insine nu mai reusim, cred, uneori sa fim fiinte autentice in ochii semenilor nostri, ci doar niste imagini, niste reprezentari. Internetul, cu toate retelele sale de socializare, cu blogurile si toate celelalte forme de comunicare care, recunosc, m-au sedus si pe mine, a contribuit in buna masura la aceasta stare de lucruri. Nu este, in sine, un lucru rau, important este sa constientizezi ca, spre exemplu, omul pe care, de fapt, nu il cunosti, dar care iti este "prieten" pe Facebook e o imagine, e o reprezentare pe care ti-o configurezi intr-un mod mediat de un canal de comunicare. Ca el, in realitate, este o fiinta cu siguranta "altfel" decat reusesti sa intelegi exclusiv prin intermediul respectivei retele de socializare.

Filosofii si sociologii epocii noastre au facut deja caracterizari ale acestei lumi. Erving Goffman vorbeste, de pilda, despre "viata cotidiana ca spectacol" (fiecare dintre noi performeaza, in afara spatiului privat, un rol social), Ernest Gellner despre "omul modular" (fiecare dintre noi este distribuit, zilnic, în diferite roluri, ceea ce implica, evident, diferite imagini; in ceea ce ma priveste sunt, intr-o ordine aleatorie, tata, sot, fiu, profesor, telespectator, politolog, cetatean, contribuabil, sofer etc), iar Giovanni Sartori despre "homo videns", tipul de om care a inlocuit realitatea cu imaginile. Din punctul meu de vedere, chestiunea este una de adaptare. In definitiv, vazul este unul dintre cele cinci simturi definitorii pentru om, din punct de vedere biologic. Sigur ca el este conectat cu toate celelalte si ca poate fi gestionat rational, in sensul in care noi conferim imaginilor semnificatii si, mai mult decat atat, putem sa sporim rolul imaginilor vizualizate imaginandu-le altele.

Daca vorbim de imagine in sens "tehnic", biologic, ea este o functie a creierului, locul care stocheaza toate informatiile si in analiza caruia sunt lipsit de orice competenta. Daca, insa, avem în vedere rolul social al imaginii, va pot spune ca, din perspectiva mea, aceasta este o proiectie pe care, in mod subiectiv – adica in functie de modul nostru de socializare, da valorile in care credem, de habitudinile pe care le avem, de aspiratiile noastre – o putem impune ca realitate cotidiana, in conditiile in care ea nu este, desigur, contradictorie cu asteptarile pe care ceilalti le au in raport cu noi. Cred ca aceasta intelegere este valabila si pentru imaginea institutiilor, nu doar a oamenilor. Traditia unei institutii nu este, in acest sens, decat imaginea pe care oamenii care se afla in spatele respectivei institutii – ca in celebra reclama – au proiectat-o social intr-o maniera necontradictorie.

-- Cum se creaza imaginea unui brand? Cum poate sustine un brand? Ce trebuie sa facem pentru o imagine corecta?

-- Eu nu sunt un specialist in PR, in sensul tehnic al expresiei, al omului care are o diploma in domeniu. Mi-ar fi foarte greu, ca atare, sa va dau o definitie de curs. Nici nu ma intereseaza, insa, asa ceva. Ce vreau si pot sa va spun este ca, in pofida jargonului breslei, pe care il înteleg, brand-ul sau marca este, inainte de toate, o imagine. O imagine ce contine, asadar, ceva artificial, in sensul in care este un artefact, o reprezentare a ceva. Iar aceasta reprezentare se poate realiza inclusiv la nivel simbolic. Din aceasta perspectiva, brand-ul nu este un scop in sine, ci doar un mijloc – este instrumentul prin care spatiul social este "atentionat" ca exista ceva important. Este mai important, deci, din punctul meu de vedere, ceea ce se afla "in spatele" brand-ului. Daca brand-ul anunta o "absenta", in sensul in care in spatele unei marci nu se afla, de fapt, nimic, se rateaza, practic, scopul promovarii sale, care este ceva ce trebuia sa fie acolo, dar nu exista.

Cand, insa, brand-ul anunta prezenta a ceva de calitate iar cei carora li se adreseaza pot sa si constate acest lucru, marca se transforma în traditie. Sigur ca poti trai, ca institutie, numai prin intermediul brand-ului. Dar cata vreme nu vezi scopul, dincolo de mijloace, exista sanse minimale sa poti construi si o traditie. Decurge, cred, de aici ca o imagine corecta este cea care trimite spre un lucru, spre un serviciu ori spre o institutie reale, nu aceea care acopera o absenta a calitatii. A avea o imagine corecta inseamna a nu emite contradictii in raport cu expectantele celor carora te adresezi, in calitate de receptori.

-- Se vorbeste tot mai mult in ultima perioada de mixul presa scrisa-radio-televiziune ca un element important in crearea si mentinerea unui brand. Sunteti de acord cu aceasta opinie? Care ar fi raportul corect intre cele trei canale?

-- La mixul despre care vorbiti trebuie sa mai adaugam o componenta, aceea a new-media, pentru ca asistam, azi, la o "mutare" a formelor clasice de comunicare mediata in zona Internetului. Presa scrisa pare sa fie cea mai afectata din acest punct de vedere, desi e greu de spus daca ea va disparea, chiar în conditiile actualei crize globale. Cert este ca radioul, dar mai cu seama televiziunea, sunt canale de comunicare de neevitat astazi pentru oricine – persoana ori institutie – este interesat sa-si proiecteze performantele în spatiul social. Sigur, mass-media in general pot promova, pot, daca vreti, intretine si pot, cum ati spus dumneavoastra foarte corect, mentine un brand. Cat priveste posibilitatea de a-l crea, lucrurile trebuie, îmi spun, nuantate. Adica, poti crea, sa zicem, brand-ul unei vedete sau al unui politician si il poti, desigur, si intretine (nu cred insa ca îl si poti mentine, daca în spatele brand-ului se casca, in timp, o uriasa absenta, in sensul in care ceea ce e prezentat drept vedeta sau, respectiv, politician nu mai are nicio performanta notabila).

Pe de alta parte, lucrurile ar putea sa stea altfel in cazul institutiilor, fie ca vorbim de companii sau, asa cum este cazul celei in care lucrez, de universitati. Poti intretine si mentine brand-urile acestora, dar nu cred ca le poti si crea, in sensul de a construi de la zero ceea ce trebuie sa se afle, cum spuneam si mai sus, în spatele brand-ului ca atare. E ca si diferenta pe care am sugerat-o la inceputul discutiei noastre, aceea dintre cel care concepe o strategie de comunicare si cel care ocupa pozitia de comunicator. Nu e suficient sa ai un bun comunicator pentru a avea si o buna strategie, iar reciproca e valabila. La fel, nu e suficient sa ai un brand bun pentru a avea si o institutie performanta. Si aici, desigur, reciproca e valabila.

-- Odata stabilit acest raport, cum poate ajuta la promovarea unui brand?

-- Acest lucru trebuie stabilit in functie de publicul caruia i se adreseaza mesajul, iar din acest punct de vedere cercetarile sociologice si cele de marketing ne pot oferi o schita, un draft ce poate fi asezat la baza construirii strategiei de promovare. Cred ca de aici trebuie sa plecam in stabilirea raportului pe care îl invocati, acela dintre canalele de comunicare in masa. Odata realizat acest lucru, urmeaza diferentierea formelor de transmitere a mesajelor, in functie de fiecare canal, chiar daca, în "epistema" fundamentala, trebuie sa existe un nucleu comun, asa cum ar fi, sa zicem, sloganul prin care un brand poate fi proiectat social. Experienta imi spune ca, operand pe mai multe canale si apeland la forma de comunicare specifica fiecaruia, exista sanse mult mai mari de promovare a marcii decat in cazul in care restrangi aria de emitere a mesajelor pe un singur canal.

-- Ce parere aveti despre mediul on-line? Cum poate sustine o campanie de promovare?

-- Mediul on-line este foarte dinamic, iar asta se intampla si gratie interactivitatii sale deosebite, ceea ce e firesc sa ii atraga foarte tare pe cei tineri, indeosebi. Publicatiile on-line, televiziunile si radiourile, dar si diversele site-uri, bloguri si retele de socializare au devenit, inutil sa mai spun, parte din ce in ce mai importanta a modului in care acumulam bagajul informational. Parafrazand un eseist roman contemporan, trebuie totusi sa ne întrebam "Ce se pierde atunci cand se castiga ceva?" Am castigat foarte mult in interactivitate, exista o libertate deosebita in mediul virtual, au disparut – cu mici exceptii, cele din regimurile totalitare inca existente ori cele din tarile in care, din cauza saraciei, populatia nu are acces la internet decat intr-un grad foarte scazut – cele mai multe dintre barierele de comunicare, traim in acest "sat global" cu "ulite" construite informatic, in care valorile se aglutineaza si care pare sa urmeze ceea ce as defini drept "principiul multiculturalismului", care spune ca tot ceea ce ne diferentiaza este ceea ce ne uneste.

Este, insa, aceasta unitate una veritabila? Nu am pierdut, cumva, ceva din autenticitatea unei relatii umane? Nu am ajuns cumva, in pofida "apropierii" virtuale, sa ne distantam si mai mult, sa ne recunoastem intre noi numai prin intermediul acelor imagini si reprezentari pe care, fiecare in parte, ni le proiectam in spatiul virtual global? Sunt intrebari pe care mi le pun ca om care utilizeaza, in mod "profesionist" as spune, posibilitatile deschise de mediul on-line. Sigur ca, din perspectiva comunicarii, nu m-as întoarce intr-o lume lipsita de Internet, daca e sa ma întrebati. Insa asta nu inseamna ca nu merita sa ma gandesc la raspunsuri la intrebarile enuntate. Cat priveste promovarea in mediul on-line, cred ca inspre asta ne indreptam, poate mai repede decat am fi crezut. Din aceasta perspectiva, cred ca, pentru Romania, cel mai bun exemplu, pentru ca a fost si cazul cel mai vizibil, a fost dat de campaniile de promovare politica, in campaniile electorale succedate, la nivel local, national si european, din 2004 încoace.

-- Domnule Daniel Sandru, sunteti cunoscut si ca politolog, si ca publicist. Ce a fost prima data? Cum ati ales aceste misiuni?

-- Sunt, inainte de toate, profesor de teorie politica. Daca e sa ma orientez cronologic, e limpede ca, pana la ajunge sa detin o diploma care sa-mi certifice dreptul - si nu competentele, caci acestea vin, cred eu, odata cu experienta la catedra – de a preda, am debutat in publicistica. Eram student in anul al II, la Facultatea de Filosofie a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", cand, impreuna cu niste colegi de la Litere, Drept, Teologie si Economie ne-am hotarat sa facem o gazeta. Am facut vreo trei, care s-au succedat pe parcursul unui an. Primele doua aveau un aer cultural, din acela cu morga academica, a treia a fost o combinatie intre stilul jurnalismului de campus si cel al jurnalismului cultural studentesc.

Nici una nu a rezistat mai mult de doua-trei numere pentru ca de fiecare data ni se terminau resursele financiare – obtinute pe proiecte de scurta durata ori din sponsorizari - si trebuia sa concepem altceva. Lucrurile au devenit serioase in momentul in care am redeschis redactia "Opiniei studentesti", la sugestia si cu largul concurs al profesorului Daniel Condurache. Pot spune ca, efectiv, atunci am debutat publicistic, pentru ca brand-ul "Opiniei" avea deja o traditie, avea acel ceva care nu iti permitea sa inseli asteptarile celor care ii cunosteau istoria. Mi-e mult mai usor acum sa inteleg de ce Boieru' (cum îi spun, de generatii, "opinistii" profesorului Condurache) ne-a pus sa lucram patru luni in "orb" pana la aparitia de sub tipar a primului numar din seria noua a revistei. Pe atunci, entuziasmul, ca si nerabdarea noastra erau de nestavilit. La scoala "Opiniei studentesti" am invatat ce inseamna jurnalismul de presa scrisa si sunt mandru ca am avut aceasta oportunitate extraordinara.

Nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca, la 13 ani de-atunci – se-ntampla în 1998 – sora mea, studenta la Jurnalism, la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", trece prin aceeasi scoala. Eu nu sunt, insa, jurnalist, nu îmi pot aroga acest statut. Sunt un comentator al realitatii cotidiene, pe orice dimensiune a acesteia care imi trezeste interesul, sau indignarea, sau chiar revolta. Practic, daca vreti – si sunt sigur ca preiau aici o vorba celebra, al carei autor nu-mi vine insa acum in minte – un soi de terapie prin scris. E o chestiune, aceasta cu publicistica, ce tine de vocatia mea civica. Si asta ma duce înspre a doua dimensiune a activitatii mele, aceea de profesor de teorie politica si de politolog. A doua specializare pe care am absolvit-o, de asemenea la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", in 2001, este cea de Stiinte Politice.

Cred ca asta s-a intamplat tot din cauza vocatiei civice, pe care am descoperit-o insa in cartile unor filosofi politici. De la ei am invatat ca rolul unui intelectual este implinit in momentul in care isi pune principala vocatie – aceea de a fi o voce critica – la indemana comunitatii. Sunt, din acest punct de vedere, cum spunea Raymond Aron, un "spectator angajat". In aceeasi masura in care incerc sa-mi fac treaba cat pot de bine ca profesor incerc sa fiu atent si la lucrurile care sunt importante pentru comunitate. Acest din urma lucru il fac într-o maniera pur obiectiva si marcata, cred eu, de onestitate intelectuala.

-- La final, as dori sa mutam registrul in ceea ce ati numit dvs paradoxul romanesc. De ce au nevoie romanii ca sa ajunga un brad? Cum suntem perceputi acum peste hotare sau chiar intre noi si ce ar trebui sa facem ca sa fim o "marca inregistrata" in sensul bun al cuvantului?

-- Ideea "paradoxului roman" îi apartine, asa cum pomenesc si în Introducerea la volumul meu de publicistica, profesorului Sorin Alexandrescu, unul dintre specialistii nostri in istoria ideilor, care a predat foarte multi ani la Amsterdam. I-am citit cartea in studentie si se pare ca ideile expuse acolo si-au facut culcus undeva, in memoria mea. Sorin Alexandrescu pomenea in acea carte despre paradoxurile sesizabile in cazurile unor intelectuali foarte activi in perioada interbelica si le raporta la starea la fel de paradoxala a societatii romanesti, una de tip pre-modern. Eu am optat pentru o analiza a paradoxurilor cotidiene, a celor pe care le-am observat de la o zi la alta, in perioada în care am scris comentarii pentru diferite gazete ori reviste de cultura iesene. Le-am impartit in trei tipuri – sociale, politico-electorale si intelectuale.

Ma gandesc acum, in registru ironic si trist in acelasi timp, ca paradoxul ar fi un bun brand pentru Romania. Uitati-va doar in jurul nostru: suntem integrati, formal, oficial in Europa, dar ne aflam in continuare în pre-modernitate; mimam democratia de tip occidental, la nivel institutional, dar avem, in realitate, un regim de tip oligarhic; pretindem, ca intelectuali, ca stim sa dezbatem argumentat si pluralist in spatiul public, dar vrem sa impunem, de fapt, ideea unui unic adevar pe care, evident, numai noi il detinem. Pana la a-si configura un brand, tara asta are nevoie de bun-simt. Iar acesta nu apare peste noapte. Deocamdata, societatea romaneasca este, in profunzimea sa, una in care verbele existentiale sunt "a se da" si "a te descurca". Deloc întamplator, nu suntem nici mobili, si nici statornici, in sensul de consecventi.

Am senzatia ca exact in sensul acesta suntem perceputi in strainatate. Din pacate – sau poate din fericire – nu putem construi un brand bazandu-ne pe mituri – cel al "tarisoarei pierdute intre marile imperii", cel al "pavazei crestinatatii", cel al "paradisului interbelic", cel al "granarului Europei", cel al "romanilor ospitalieri", cel al "olimpicilor nostri" si asa mai departe. Si oricum, revin, e important ce se afla in spatele brand-ului, presupunand ca l-am avea. Vi se pare ca Romania este o "gradina a Carpatilor", asa cum spune noul slogan? Este, aici, o acuta problema de credibilitate.

Elvetienii – am avut ocazia sa vad asta anul trecut, cand am urcat pe varful Säntis din Muntii Alpi, dar si cand am trecut prin Kreuzlinger, prin Zürich ori prin Lugano – au ca brand o vacuta. E prezenta peste tot. Iar Elvetia este, intr-adevar, o "gradina". Se poate spune ca nu incape comparatie, ca e indecent sa pui fata in fata Romania si Elvetia. Sa ne uitam atunci spre bulgari, spre modul lor de a face turism. Si atunci vom vedea ca bunul-simt trebuie dublat de responsabilitate sociala, de seriozitate, de rigoare.

Spun asta pentru ca Romania are, intr-adevar, resurse pentru a se impune. Nici mai multe, nici mai putine ca alte tari europene, daca e sa ma refer la cadrul natural ori la resursa umana. Important este sa ne decidem – si noi, ca simpli cetateni, si cei care, prin voturile noastre, ajung sa ne conduca – asupra modului in care vrem sa investim în aceste resurse. Iar lucrul acesta trebuie sa-l facem, cred, cat mai repede, caci ne aflam, ma tem, in contratimp.


Comentarii (0)

Adauga comentariu:

Nume:

Email:

(nu apare in pagina )

Comentariu:

 

Caractere disponibile

 

Cod antispam - introduceti in cimpul de mai sus cele 3 caractere de culoare neagra


sanando scoala de astrologie fidelia pechora tulip vox iasi internet broadcast studio astrolog carolina mancos ilikeiasi