Wines - Recomandarea Paharnicului • 2012 An Olimpic - La un taifas cu olimpicii Arte - Diana Condurache Universitaria - TrainsFormation • Business - Naive • Familie si sanatate - La un taifas cu sufletul • Psihologie - Karyn Taulescu • Diaspora Dezvoltare personala - Nora Prutianu • Ambient - Nicolae Palaghiu • Beauty Astrologie

astrologie reiki adrian chelariu
Diaspora

163 de ani de la nasterea lui Eminescu

"Suntem romani, vrem sa ramanem romani si cerem egala indreptatire a natiunii noastre" Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost daruite Academiei Romane de Titu Maiorescu in 1902. A fost poet, prozator si jurnalist roman, cea mai importanta voce poetica din literatura romana.
   

Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil si muzica”.
  

Ion Luca Caragiale spunea ca Eminescu avea un temperament de o excesiva inegalitate, osciland intre atitudini introvertite si extravertite: cand vesel, cand trist; cand comunicativ, cand ursuz; cand bland si cand aspru; multumindu-se uneori cu mai nimica si nemultumit alteori de toate...  „Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!”
   Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visator cu o extraordinara inteligenta, ajutata de o foarte buna memorie.
   Constantin Noica il considera etalonul poeziei romanesti spunand ca „Arborii nu cresc pana in cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramane in cultura mai departe infometati.”
  

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a nascut la 15 ianuarie 1850, la Botosani si a decedat la 15 iunie 1889 la Bucuresti. A fost al saptelea dintre cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de tarani romani din nordul Moldovei, coborand (pe linie paterna) din Transilvania, de unde familia a emigrat in Bucovina, din cauza exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Aproape toti fratii si surorile i-au murit. O posibila explicatie este aceea ca in secolul al XIX-lea speranta de viata depasea cu greu varsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoza, hepatita erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boala incurabila pana la inventarea penicilinei.  
  

A urmat scoala primara la Cernauti, primele doua clase probabil intr-un pension particular. Apoi a fost inscris la liceul german din Cernauti, singura institutie de invatamant liceal la acea data in Bucovina anexata de Imperiul Habsburgic.
  

Se infiinteaza curand o catedra de romana si este ocupata de profesorul Aron Pumnul, carturarul ardelean care a facut parte din conducerea Revolutiei Romane de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu si care s-a refugiat in final la Cernauti. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul sau poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debuteaza in revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist si scriitor din Ardeal), cu poezia  De-as avea. Iosif Vulcan il convinge sa-si schimbe numele in Eminescu, adoptat mai tarziu si de alti membri ai familiei sale.
  

Intre16-19 ani calatoreste din Cernauti la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luand astfel contact cu realitatile romanesti din diverse locuri. In aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde il cunoaste pe Ion Luca Caragiale.
  

Intre19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie si Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiaza cursuri ale diferitelor facultati, frecventeaza cu mult interes biblioteca Universitatii, avand o sete nepotolita de lectura. In acest oras se imprieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle.
  

Se intoarce in tara si se inscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). In aceasta perioada a avut o bogata corespondenta cu Titu Maiorescu care ii propunea sa-si obtina de urgenta doctoratul in filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iasi. Junimea i-a acordat o bursa cu conditia sa-si ia doctoratul in filozofie. A urmat cu regularitate doua semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a inceput sa sufere de o inflamatie a incheieturii piciorului; se imbolnavesc trei dintre fratii sai, invoca lipsuri materiale. Se intoarce in tara. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. A facut ordine in Biblioteca si a imbogatit-o cu manuscrise si carti vechi romanesti. In aceasta perioada a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a indemnat sa scrie si l-a introdus la Junimea, asociatie culturala infiintata la Iasi si a fost mereu in prezenta muzei sale - Veronica Micle, scriind multe poezii.
  

La varsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor sef la ziarul Timpul din Bucuresti. Dupa 6 ani, in 1883 se imbolnaveste. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta in sanatoriul doctorului Șutu. Pleaca la tratament la Viena, in Italia, revine la Bucuresti, pleaca la Iasi, la Bai langa Odessa, revine in tara, lucreaza la Biblioteca catva timp, se reimbolnaveste, se interneaza la ospiciul de la Manastirea Neamt. In decembrie 1888  pleaca la Botosani, unde este ingrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica si pleaca amandoi la Bucuresti; se bucura de o scurta activitate ziaristica si in februarie 1889 se reimbolnaveste, este internat la Bucuresti. In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 4 dimineata, moare in sanatoriul „Caritatea” al doctorului Șutu, iar in 17 iunie Eminescu este inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. Un cor a interpretat litania Mai am un singur dor.    
  

Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, trebuie sa incepem cu copilaria pe care a petrecut-o la Botosani si Ipotesti, in casa parinteasca si prin imprejurimi, intr-o totala libertate prin frumoasele paduri ale Bucovinei. Fac o paranteza amintind ca numele de „Bucovina”  provine din cuvantul slav pentru fag („buk”), astfel termenul se poate traduce prin „Tara fagilor”. Nostalgia copilariei este evocata in poezia de mai tarziu O, ramai scrisa in 1979. Poetul aude glasul padurii care-i sopteste: „O, ramai, ramai la mine,/ Te iubesc atat de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu stiu sa le-ascult. In al umbrei intuneric/ te aseman unui print. Ce se uit-adanc in ape/ cu ochi negri si cuminti/ Și prin vuietul de valuri,/ Prin miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi in taina/ Mersul cardului de cerbi...” Copilaria este pierduta si poetul constata cu durere: „Astazi chiar de m-as intoarce/ a-ntelege n-o mai pot…/ Unde esti copilarie,/ cu padurea ta cu tot?”
  

Intamplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost intalnirea cu Veronica Micle, intalnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Iubirea pentru femeie si natura, in poezia lui Eminescu, lumineaza si tulbura totodata, cele doua sentimente insumandu-se ajung sa aiba o energie cosmica care, pana la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinand destinul fiintei umane.  
  

La inceputurile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric al naturii, ca in poeziile Dorinta,  Atat de frageda, Freamat de codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des si altele.    
  

Plenitudinea sentimentului iubirii este redata insa, in poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni il incarca;/ Tresarind in cercuri albe/ El cutremura o barca./ Și eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult si parc-astept/ Ea din trestii sa rasara/ Și sa-mi cada lin pe piept…” si in poezia Lasa-ti lumea, in care natura se insufleteste alaturi de cei doi indragostiti, ii ocroteste: „Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scanteie stele,/ Farmec dand cararii stramte,/ Și afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Și frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tanguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atata drag,/ Pe cand iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Ii raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos […] Inaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratand privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei in cranguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Și suntem atat de singuri!/ Și atat de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Și te afla stransa-n brate/ Dulce dragoste balaie.” 
  

Mai tarziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de intelegere a contemporanilor sai, constient de societatea nedreapta in care isi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce in ce mai triste si pline de renuntari. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tineretii, cineva parca stinge incet lumina, culorile devin din ce in ce mai pale, poetul incepe sa-si puna intrebari, incearca sa defineasca amorul in poezia Ce e amorul: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn in treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Incat sa n-o mai poti uita/ Viata ta intreaga.[…] Dispar si ceruri si pamant/ Și pieptul tau se bate,/ Și totu-atarna de-un cuvant/ Șoptit pe jumatate./ Te urmareste saptamani/ Un pas facut alene,/ O dulce strangere de maini,/ Un tremurat de gene…”
   

Poetul simte ca iubirea pleaca, neputand fi inlocuita cu alta si regretul este redat cu sfasierea fiintei, in poezia S-a dus amorul…: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amandurora,/ Deci canturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le inchide-n scrin/ Cu mana ei cea rece,/ Și nici pe buze nu-mi mai vin,/ Și nici prin gand mi-or trece./ Atata murmur de izvor,/ Atat senin de stele,/ Și un atat de trist amor/ Am ingropat in ele!/ Din ce noian indepartat/ Au rasarit in mine!/ Cu cate lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atat de greu/ Din jalea mea adanca,/ Și cat de mult imi pare rau/ Ca nu mai sufar inca! [...] Și poate ca nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atat de sfant noroc/ strabatator durerii.”
  

Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera – Luceafarul,  poezie in care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar, in cele din urma renunta, alege izolarea: „Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”, versurile sugerand destinul omului de geniu. 
  

In Gradina Copou din Iasi se afla Teiul lui Eminescu, numit si „Copacul indragostitilor”, langa el fiind scrise, pe o placa, versurile de mai sus. Marele poet a cautat adesea inspiratia la umbra ramurilor acestui tei, batran de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discutii intre marele poet si prietenul sau Ion Creanga. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinta care a influentat puternic opera poetului.
  

Eminescu a scris si Rugaciuni inchinate Fecioarei Maria. Amintim Rugaciunea: „Craiasa alegandu-te/ Ingenunchem rugandu-te,/ Inalta-ne, ne mantuie/ Din valul ce ne bantuie,/ Fii scut de intarire/ Și zid de mantuire,/ Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, maica prea curata/ Și pururea fecioara/ Marie!
 

 Se spune ca Eminescu a adus rugaciunea in inchisorile comuniste, deoarece detinutii politici recitau aceasta Rugaciune, punand accentul pe versurile: „Inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie".     
  

S-a consemnat ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetica a fost influentata de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antica, dar si de gandirea romantica a lui Arthur Schopenhauer si de filosofia lui Immanuel Kant ( Eminescu a lucrat o vreme la traducerea Criticii ratiunii pure, la indemnul lui Titu Maiorescu, cel care ii ceruse sa-si ia doctoratul in filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pana la urma).
   

Sa amintim filosofia din poezia La steaua, care trebuie inteleasa ca o metafora a calatoriei luminii. Viteza luminii era deja calculata cu aproximatie inainte de 1889, prima determinare experimentala a vitezei luminii din sec. XVII datorandu-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s., iar Eminescu era la curent cu datele stiintifice si filozofice. Ulterior, Einstein care avea varsta de zece ani la moartea lui Eminescu, in 1905  a demonstrat ca cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea ca lumina Soarelui ajunge pe suprafata planetei noastre in aprox. 8 minute, iar lumina reflectata de Luna in aprox. 30 de secunde. In aceeasi teorie spune ca daca lumina Soarelui ar disparea brusc, noi abia peste 8 minute am observa intunericul, deci anumite stele de pe cer care se afla la distante foarte mari, de milioane de ani lumina, desi ele ar putea sa fie de mult stinse, noi inca le putem percepem lumina. Frumusetea este si a ultimei strofe a poeziei, in care Eminescu a proiectat superb imaginea in spatiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus intr-un limbaj de fizica, iar Eminescu intr-un limbaj poetic. Amandoi geniali.

„La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga./ Poate de mult s-a stins in drum/In departari albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Incet pe cer se suie;/ Era pe cand nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e./ Tot astfel cand al nostru dor/ Pieri in noapte-adanca,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmareste inca..” 
  

Eminescu a dus o imensa activitate jurnalistica. Articolele pe care le scria constituiau o educatie politica pentru cititori, prin analiza profunda asupra situatiei in care se afla tara.
  

Inca de la 17 ani cand scria poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie: Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,/Țara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie,/ La trecutu-ti mare, mare viitor!”si in continuare, pe vremea cand era redactor sef la Timpul, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, in dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar si impotriva lui Maiorescu. Eminescu a fost un militant activ pentru drepturile romanilor din Ardeal si pentru unitatea nationala. El critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, era intransigent atat fata de politica de opresiune tarista cat si fata de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Romanie Mare.  
  

Cu ocazia Sarbatorii de la Iasi, de la inceputul lunii iunie 1883, cand s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul sau, Doina, care a iritat Puterile Centrale: De la Nistru pan’la Tisa/ Tot Romanul plansu-mi-s-a/ Ca nu mai poate strabate/ De-atata strainatate./ Din Hotin si pan’ la Mare/ Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o atin…”
  

Dupa ani intregi de cercetare si verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astazi in viata - profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu - a incercat sa desluseasca misterul bolii si mortii poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, scriind cartea „Boala si moartea lui Eminescu”. In rezumat, scriitorul leaga soarta lui Eminescu de implicarea acestuia in sustinerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunta pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Dovedeste ca Eminescu era incomod si trebuia executata comanda trasata de la Viena: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Era mesajul pe care francmasonul P. P. Carp il transmitea de la Viena mentorului Junimii - francmasonul si parlamentarul Titu Maiorescu.

Comanda a fost executata intocmai de cei din tara, pe 23 iunie 1883. Eminescu care era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, o psihoza maniaco-depresiva, a fost internat fortat, i-au pus diagnosticul de alcoolism si sifilis, care le putea permite administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizica. Cei care au regizat totul porneau de la convingerea ca odata ce Eminescu va fi internat cu acte in regula, va intra in constiinta publica drept nebun si nimic din ceea ce a scris sau va mai incerca sa scrie, nu va fi luat in considerare. Eminescu a fost declarat nebun si internat la psihiatrie, in clinica francmasonului – dr. Sutu, intr-un moment in care guvernul Romaniei urmarea sa incheie un pact umilitor cu Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si Italia), prin care renunta la pretentiile asupra Ardealului si se angaja sa ii anihileze pe toti cei catalogati drept „nationalisti”.

Pactul a fost incheiat in secret in acel an 1883. In timp ce era spitalizat la clinica doctorului Alexandru Sutu, Eminescu a fost lovit intentionat de un alt pacient cu o caramida in cap, lovitura provocandu-i moartea, si nu sifilisul. In argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijina pe declaratia unui frizer, martor ocular al episodului. Se stia despre marturia acelui frizer, ea fiind publicata in ziarul Universul in 1926, dar a fost ignorata cu buna stiinta.
  

Scriitorul ne mai aduce la cunostinta ca Vlahuta l-a vizitat la spital in ultimele zile ale vietii poetului si a redat versurile retinute pe care Eminescu le-a citit in prezenta lui: Atata foc, atata aur/ Și-atatea lucruri sfinte/ Peste intunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!” Apoi, spunea Vlahuta, a lasat tacut privirea in pamant… Dupa cateva minute de tacere si-a impreunat mainile, si ridicandu-si ochii in sus, a oftat din adanc si a repetat rar, cu un glas nespus de sfasietor: „Of, Doamne, Doamne!”
  

O, Doamne, Doamne, zic, da-ne puterea sa-l intelegem si sa-l iubim pe Eminescu al nostru!


Comentarii (0)

Adauga comentariu:

Nume:

Email:

(nu apare in pagina )

Comentariu:

 

Caractere disponibile

 

Cod antispam - introduceti in cimpul de mai sus cele 3 caractere de culoare neagra


sanando scoala de astrologie fidelia pechora tulip vox iasi internet broadcast studio astrolog carolina mancos ilikeiasi