Sunt convins ca nu sunt primul (sau ultimul) care îsi pune aceasta întrebare. Gândindu-ma zilele trecute la subiectul pentru timp liber, am formulat si o încercare de raspuns. Fotbalul este cel mai popular sport din lume datorita pasiunii pe care o alimenteaza.

E greu de zis exact ce te face sa fii fanul unei anumite echipe. Si mai greu de explicat e cum începi sa-ti însusesti diverse trasaturi ale grupului social (în fond, asta e o galerie, nu?, un minigrup) la care tocmai ai aderat. Un lucru e clar: fotbalul declanseaza fanatism.

Incepi neutru. Te uiti pentru spectacol. Ti-au placut într-un meci cei în culoarea x. Afli cum se numeste echipa si începi s-o urmaresti. Ocazional. Câstiga. Te lauzi colegilor din firma, îi tachinezi ca au tinut cu adversarii. Te uiti din ce în ce mai regulat. Afli numele jucatorilor, antrenorilor, transferurile facute. Si fara sa-ti dai seama, într-o zi, la un meci oarecare, o preluare, un sut sau un dribling pot face diferenta între tristete si bucurie, între entuziasm si dezamagire. Ale tale ca individ.

William "Bill" Shankly, simbolul managementului de club din istoria campionatului englez a surprins, poate, cel mai bine de ce fotbalul schimba vietile suporterilor de pretutindeni: "Unii oameni cred ca un meci este o problema de viata si de moarte. Va asigur, e mult mai serios decât atât". No comment. Revenim în prezent. Lucrurile sunt la fel, doar numele sunt altele. Urmarirea unui meci la televizor este satisfacatoare numai pâna la un punct. Fotbalul a fost creat pentru a fi "experimentat" ca spectacol live. Pe stadion. Si ce atmosfera fac suporterii patimasi peste tot prin lume!

Tonul îl da America de Sud. Aici, o ratare decisiva îti poate fi fatala ca jucator. Nu pentru ca te va concedia clubul, ci mai degraba pentru ca vei fi haituit de suporteri, putând fi chiar în pericol de moarte. Nu e nici un soc când portarul a carui gafa târzie a adus înfrângerea echipei sale e gasit împuscat. Tinând cont de aceste lucruri, nu e de mirare ca River Plate Stadium înca vibreaza la fiecare Superclasico (meciul anului în Argentina între cele doua mari forte ale campionatului: River Plate si Boca Juniors, care pe lânga ura fireasca una fata de cealalta mai împart si orasul Buenos Aires). In serile europene, suporterii din Manchester întotdeauna fac din Old Trafford un "Teatru al Viselor". Pe Anfield din Liverpool si cel mai convins singuratic va simti caldura grupului atunci când suporterii cânta, indiferent de rezultat, faimosul imn "You'll never walk alone". Cu cât ne îndreaptam înspre Est, atmosfera devine vulcanica. Stadionul Steaua Rosie din Belgrad, Ali Sami Yen al lui Galatasaray, Fenerbahce cu Sükrü Saracoglu al ei, sunt doar câteva din locurile care erup la fiecare partida, indiferent de numele sau valoarea adversarilor lor. Si România sta bine. La galerii. Cea craioveana, cele rapidiste si timisorene, stelistii, dinamovistii si, mai nou, clujenii sunt printre cele mai numeroase si mai frumoase. Dar nu singurele.

Bucurestiul are 3 echipe. Clujul 2. Ploiestiul la fel. Iasul are doar una. Ce înseamna asta? Ca în timp ce în orasele enumerate mai sus oamenii îsi pot alege una din echipele locale, la Iasi toata lumea tine cu Politehnica. Am ajuns la destinatie. Acum ca a venit primavara si mercurul urca în termometre pâna la pragul "placut", e vremea sa discutam despre o noua varianta pentru petrecerea timpului liber. Indiferent de vârsta, sex sau orice alt detaliu personal, oricine poate sa mearga la meci. Sa vada Politehnica în actiune.

In Copou. Mii de oameni urca, purtând dupa ei steaguri, fulare, tricouri alb-albastre. Cânta, râd, tipa. În aer pluteste speranta. E o zi deosebita, joaca Poli. Adversarul e irelevant, în mintile suporterilor oricum nu exista decât o singura echipa si un singur rezultat posubul. Stadionul "Emil Alexandrescu" e pozitionat spre vârful dealului, fata în fata cu statuia lui Mihai Viteazul. Nu întâmplator, galeria se întâlneste la baza si urca pe jos pâna acolo. Cred ca vor si ei sa faca un efort, un sacrificiu, doar-doar va fi recompensat. Cu satisfactia victoriei de la final.

Stadionul nu e mare, are o capacitate de vreo 15 000 de locuri. Nici ca aspect nu impresioneaza. Dar când se umple... Publicul se dezgheata când jucatorii ies la încalzire. E generos cu "ai nostri", îi apostrofeaza pe adversari. Odata cu primul fluier al arbitrului, începi sa întelegi cât înseamna Poli pentru Iasi. 11 gladiatori care lupta pentru 10 000 de oameni. Meciul nu e cine stie ce, dar fiind acolo, toti îl traiesc la intensitate maxima. Câteva ocazii, niste ratari de ambele parti si se face minutul 45. Fluier de pauza si, magie, toti spectatorii se transforma în antrenori. "Poate cu Bujor", "A aparat tot Branet", "Joaca bine astia pe care i-am luat de la Steaua, nu i-as scoate".

A doua repriza. Oamenii cânta parca mai convinsi, încercând sa împinga echipa de la spate. E spectacol, lupta apriga, timpul trece foarte repede în Copou...

Au mai ramas vreo 10 minute din meci. Freamat colectiv. 10 000 de oameni respira la unison. Toti spera la o lovitura de gratie, la o actiune de care sa-si aminteasca pâna la meciul urmator. Majoritatea ar renunta la multe dintre reusitele lor, numai sa se înscrie. Numai sa bata Poli.

Chiar daca sunt rare, când se ivesc astfel de momente, trebuie sa stim sa ne bucuram...

Gooooooooooooooooool!

Comentarii (0)

Adauga comentariu:

Nume:
Email:		(nu apare in pagina )
Comentariu:
		Caractere disponibile
	Cod antispam - introduceti in cimpul de mai sus cele 3 caractere de culoare neagra