-- În copilarie, ce sau cine v-a instigat într-atât de entuziast, viitorul spirit explorator?

-- În copilarie ma jucam cu ceilalti copii pe dealurile din apropierea satului, un joc de a cerceta sau explora, îmi placeau animalele pe care le aveam adesea singur în grija si eram în general interesat de lumea din jur, de îndeletnicirile uzuale ale satului din vremea aceea. Îmi placea sa fiu într-un fel si eu de folos cu ceva. Nu ma gândeam ca as putea face vreodata cercetare. Lucrurile însa s-au legat firesc. Parintii mei fiind învatatori, nu mi se îngaduia neglijarea lectiilor iar gratie micii biblioteci din casa parinteasca frunzaream suplimentar dar recunosc si cu placere tomuri vechi de filozofie sau psihologie multe dintre ele editate în limbile franceza si germana. Capitolul copilariei n-ar fi întreg însa daca n-as aminti de Geografia continentelor studiata pe atunci la nivelul clasei a cincea si lectia profesorului Gheorghe Apostol despre tarmurile de est ale Americii de Sud. Lui si altor lectii fascinante ce au urmat îi datorez zborul gândurilor mele spre locuri rare si îndepartate, de peste mari si oceane.

-- Un politehnist cu preocupari "atipice". Sa amintim doar de frecventarea unui cerc de folclor sau a unor cursuri optionale de geografie si istorie. Spuneti-ne câteva cuvinte despre anotimpul studentiei iesene.

-- Într-adevar în studentie mi-am facut timp si pentru seminariile Facultatilor de Istorie, Geografie sau Filologie unde audiam în special limbile straine, desi fara mari veleitati lingvistice în domeniu. Anumite cursuri pur si simplu ma pasionau. Cautam probabil ceva, un lucru pe care înca nu-l descoperisem. Tot la Filologie l-am întâlnit pe profesorul Vasile Adascalitei cel care preda cursul de folclor si avea în grija un Cerc tematic. Semn ca lucrurile erau serioase, ma puteai întâlni frecvent rozând bancile salilor de lectura ale Bibliotecii Eminescu în încercarea de-a parcurge temeinic bibliografia stabilita de profesor.

În primul an de facultate am dat de cartea lui Livingstone, cea despre calatorii si explorari în Africa Ecuatoriala. De aici pasiunea pentru populatiile primitive. Aveam senzatia acuta ca la originile sale îndepartate omul era mai blând, ceva mai natural si cu siguranta mai bun decât proiectia lui ... civilizata de peste timp. Cumparam cu entuziasm numai volume de explorari si expeditii, de cercetare în junglele ecuatoriale din Amazonia, Guiana Franceza, zonele situate în America de Sud, padurea Ituri din Congo-ul Belgian cea populata de pigmei, Noua Guinee-Papua adapost aventuros al triburilor canibale sau al vânatorilor de capete, deserturile Australiei sau Kalahari. Era o lume fascinanta pe care paginile acelor carti mi-o descopereau "la pachet" cu obiceiuri de viata cu tot. Visam acum într-o maniera ceva mai plina de contur... sa devin explorator iar preocuparile largi si atipice, cum le-ati numit, m-au format pentru munca asidua de mai târziu.

-- Ce determina un pasionat al pigmeilor si padurilor ecuatoriale sa faca saltul catre vise... glaciare? Speologia alpina, domeniu pe care vi l-ati asumat autodidact a fost pasul sa-l numim, necesar?

-- Preocuparilor pentru etnografie si etnologie le-am dedicat mai bine de un deceniu. O pasiune ca o dragoste. Deci nelipsita de examene. Pasionat de gândul unei calatorii de cercetare în teren mai precis în padurea Ituri din Congo, am scris la solicitarea etnografului Romulus Vulcanescu un material menit sa-mi dovedeasca cunostiintele practice. Ulterior dupa o discutie de câteva ore academicianul Ion Ionescu Gulian, director al Institutului de Filozofie din Bucuresti si membru în prezidiul Academiei Române m-a acredit printr-o recomandare. Cum nu se putea pleca usor si "nemotivat" în acei ani din tara, am urmat ruta ocolitoare si m-am înscris la un cerc de speologie. Activitatea de grup, care a constat în cartarea a numeroase pesteri descoperite de subsemnatul în muntii autohtoni, nu m-a satisfacut însa pe deplin. Gândeam ca pestera trebuia vizitata în liniste, fara strigate chiar si atunci când descoperi un lucru uimitor. Am trecut în consecinta la speologia solitara. În urmatorii alti 10 ani am parcurs cele mai lungi râuri subterane si avene (pesteri verticale), din România. Si, important sau nu am transferat trairile si momentele cheie într-o carte "Solitar în lumea subterana". Nepublicata înca.

-- Cum devine o pasiune solitara, program national?

-- Prin întîmplarea fericita a unei invitatii. Aceea de a participa la o expeditie în Himalaya. Antrenamentele le faceam iarna pe trasee periculoase din Fagaras, iar dorinta de a parcurge pesteri în gheata m-a trimis cu gândul la Groenlanda si la zonele polare. Am citit tot ce s-a scris despre marii cuceritori ai calotelor albe, iar la 40 de ani, imensitatea alba a devenit în mod ciudat obsesia mea cea dintâi. Apoi, dupa o perioada presarata, e drept voluntar, cu tot mai multa singuratate, într-o noapte cu întuneric dens, asemenea celui din pesterile carpatice, m-am decis sa transpun pe hârtie întreaga intentie, clar, pe etape. Astfel a luat nastere Primul Program Român de Cercetari Polare.

-- Ceasul primelor expeditii în zone extreme ca Groenlanda, Nordul Canadei sau Arhipeleagul Spitsbergen. Ce simte, la ce se gândeste un calator de unul singur parcurgând pe schiuri sute de kilometri prin pustiuri înghetate?

-- Programul român semnat de nomenclaturisti a fost sprijinit dupa 1990 de noile ministere, iar presedintele Academiei Române, dl Mihai Draganescu, a fost de acord ca prima expeditie sa se desfasoare sub egida sa. A fost pecetluit startul cercetarilor românesti în zonele polare în domeniul chimiei, biologiei, biochimiei, geografiei, geologiei, ecologiei si medicinei. N-am de ce sa ascund faptul ca prima întâlnire cu natura salbatica a nordului a constituit pentru mine o experienta aparte. În calitate de cercetator si ulterior de explorator am participat la 16 expeditii în zonele polare, din care 13 organizate si conduse cu eforturi uriase. Ele au avut loc cu precadere în emisfera nordica, în Spitsbergen, în traducere, Tara Muntilor Ascutiti, Groenlanda, Nordul extrem al Canadei, si Antarctica de Est si Vest. Fiecare calatorie în parte si-a atribuit partea sa de inedit si frumusete. Spre exemplu, a doua expeditie româneasca de cercetari polare în Insula Spitsbergen, situata la 900km de Polul Nord, 100 de zile, a fost una din cele mai reusite din punct de vedere al rezultatelor stiintifice.

Pe scurt, fiecare pas ma apropia de Pol. Deseori am simtit nevoia de a parasi echipa în favoarea explorarilor mele solitare. Doar astfel puteam trai linistea si puritatea suprema a nordului. Drumul solitar din 2002, a însumat 300 km pe schiuri. Mi l-am auto prescris drept test de rezistenta la anduranta, vroiam sa verific sa ma conving daca mai sunt apt pentru expeditii polare. Singur, în imperiul alb, am putut asculta nestingherit vântul, pe fundalul valurilor de zapada care se pierd la orizont sau sa traiesc la extrem atmosfera din paginile unei carti valoroase. Am perceput spre exemplu, mai intens intriga umana, citind acolo, Othello de Shakespeare.

-- Una dintre expeditii s-a soldat cu un bilant tragic: un elicopter prabusit si cinci vieti în minus. A fost fara îndoiala un moment rascruce. Ati trait fie si pentru o clipa fiorii îndoielii?

-- A zecea mea intentie polara trebuia sa aiba loc, obligatoriu, în Antarctica iar cea de-a 43-a expeditie rusa, la bordul spargatorului de gheata "Akademik Fedorov" a întregit sansa. În perioada 5 ianuarie-15 iunie 1998, am parcurs mii de kilometri de-a lungul coastelor Antarcticii de Est, patrunzând în cinci puncte din interiorul continentului. La întoarcere am atins Ghetarul de self Lazarev, din Tara Reginei Maud, 110E. Era noapte polara. Pe data de 31 mai 1998, orele 19, am plecat de pe nava Akademik Fedorov cu elicopterul, în primul zbor spre Oaza Shirmacher, o fâsie îngusta de roca, neacoperita de gheata, situata la aproape 95 km în interiorul continentului. Zborul nostru a fost lipsit de incidente. Am efectuat o saptamâna de cercetari în Oaza Schirmacher. Foloseam lanternele. Asa am parcurs multi kilometri în acest peisaj glaciar unde deseori temperaturile scadeau sub -35°C.

În dimineata zile de 1 iunie 1998, ora 9, dupa sute de zboruri efectuate în conditiile dificile ale Antarcticii, elicopterul expeditiei a decolat cu cel de al doilea grup si s-a prabusit dupa 800 m pe bariera Ghetarului de self Lazarev. Prin radio ni s-a transmis aceasta veste tragica. Nu puteam gândi decât ca doar hazardul a facut ca eu sa nu ma aflu în elicopter. Întorsi pe coasta am aflat ca cinci dintre coechipierii rusi, au murit si alti patru au fost grav accidentati. Lesne de inteles ca starea de spirit a întregii expeditii a fost profund afectata.

-- Ce conteaza mai mult pentru primul roman (si deocamdata singurul) ajuns la Polul Nord? Faima, amintirea, un vis rarisim implinit?

-- Pentru cei mai multi dintre noi, întinderile polare sunt aproape imposibil de atins. Acolo e doar ... capatul lumii. Dupa fiecare expeditie ma întorceam acasa cu dorinta de a organiza o alta care sa ma conduca si mai departe. Expeditia spre Pol s-a rezumat la munca si frig. Desi nu pot spune ca aveam o pregatire fizica perfecta, înaintând în marsurile noastre obositoare, am fost întotdeauna al doilea, dupa seful expeditiei. Acum privind în urma nu simt mare lucru, poate o nostalgie. A fost un dram de nebunie si poate o boare de patriotism. Dorinta de a cerceta m-a condus si spre "petele albe", zone mentionate pe harta cu "unexplored". Între timp continuam acea lupta acerba cu necunoscutul din oameni si mai ales cu indiferenta, cu invidia. Polul a fost o deschidere. Acum ma simt obosit. Pot vorbi despre amintirea unui vis.

-- Oameni sau întîmplari ce fac diferenta... , fie ca vorbim de calatorii, expeditii, evenimente la care ati participat

-- În echipa preferam oameni bine pregatiti iar recomandarile se dovedeau de multe ori fundamentul alegerii. Includeam de pilda un cercetator bun care, întors acasa, avea datele de-a valorifica printr-o lucrare stiintifica, timpul petrecut. Un aspect esential l-a constituit unitatea echipei si acomodarea fiecaruia la conditiile dure pe care le impune viata în zonele polare. Caracterul, departe de civilizatie devine o calitate de doua ori mai importanta. Am depasit numeroase momente critice, fie ca am plecat în zbor de pe un versant de zapada, când m-am ales cu 25 de vânatai, fie ca a trebuit sa traversez râuri glaciare cu apa pâna la gât. Odata am ramas 70 de ore blocat în furtuna. Eram cu un geolog chinez în Peninsula Stornes din Antarctica. Am avut norocul sa întâlnesc oameni de valoare în expeditiile straine la care am participat. Spre exemplu anul acesta poposind la statia rusa din Insula King George Island, Antarctica de Vest am realizat cât de multi. Am regasit vechii prieteni, chinezi, chilieni, polonezi si altii.

-- Va defineste pioneratul... Ati fondat un Institut Român de Cercetari Polare, o fundatie menita sa atraga fonduri din donatii, sponsorizari, granturi guvernamentale sau europene. Ati evitat suprapunerea planurilor de cercetare pastrând continuu contactul cu cercetatorii straini, ati facut din Romania, pâna de curând un aderant aproape exlusiv onorific, unul dintre pionii importanti si implicati ai Tratatului Antarctic. Si, nu în cele din urma ati obtinut prin donatie australiana o baza de cercetare în Antarctica, realitate cu, care putine tari se pot mândri. Cu toate acestea si doua tiluri onorifice la activ, în luna ianuarie a acestui an v-ati vazut nevoit sa "produceti" un Memorandum a caror semnaturi sa sensibilizeze si financiar ministere în scopul continuarii activitatilor de cercetare. Ce gust are frustrarea unui român ce stie ca a încercat aproape totul, a dat deja forma unui vis si stie sa-l mentina dar tot nu este de ajuns?

-- Anul acesta se împlinesc 22 de ai de când am initiat Primul Program Român de Cercetari Polare, iar în 1994 am înfiintat Institutul Român de Cercetari Polare dupa modelul capitalist. Cum nu a existat o dorinta din partea statului sa-l încadram Academiei Române sau ca institut national, el deruleaza pâna în prezent activitate privata. Asta înseamna proiecte câstigate greu si numai prin competitie.

Fundatia Antarctica Româna are rolul de a atrage noi fonduri. Pe alocuri am avut noroc ASIROM Vienna Insurance Group ne-a ramas de exemplu fidel de 19 ani, ceea ce nu e tocmai putin lucru. Adevarul e ca institutul si-a gasit recunoasterea afara pentru ca noi ne-am axat în mare parte pe voluntariat. Acum coordonez un proiect european si international, cu evaluare externa, consortiu din 12 tari, câstigat în competitia organizata de Fundatia Europeana de Stiinta anul trecut. Este un lucru rar ca românii sa fie coordonatori. Este un vârf al cercetarii noastre polare care trebuia recunoscut.

Pe de alta parte sa-ti faci apreciata prezenta în plenul Tratatului, înseamna sa te implici în discutii, sa studiezi teancuri de documente, sa vii cu idei si lucrari proprii. Cu pasiune, ideea unei statii românesti pe continentul extremelor s-a înfaptuit. Lasati-ma sa spun doar ca: diplomatii si cercetatorii straini apreciaza munca. Fundatia este în prezent în proiectul european FP7 Aurora Borealis Icebreaker, cel mai mare spargator de gheata din lume care va putea explora tot timpul anului si va fora pâna la 1000m sub apa oceanului, va fi construit de UE. Doresc ca românii sa aiba posibilitatea sa activeze pe aceasta platforma de cercetare unica europeana. Acesta a fost motivul pentru care am propus înfiintarea unui Program National Polar Român printr-un Memorandum pe care îl vom înainta autoritatilor. Adresându-se tinerilor acesta a fost semnat de personalitati stiintifice iesene, de numerosi studenti. O geana de speranta.

-- Practic vorbind pentru cei înca "putin convinsi", cu ce ne ajuta o baza de cercetare în acel autentic "laborator biologic" cum ati numit d-voastra Antarctica?

-- La aceasta întrebare nu se poate raspunde decât raportând ce fac altii la ceea ce simtim noi. Optiunea noastra pentru Antarctica este libera. Cei "tari", tari mici sau mari, stiu tot ce se întâmpla pe aceasta planeta. Oamenii acestor tari, tineri, diplomati, marinari, cercetatori cu experienta, ingineri, muncitori, oameni cu pregatire multidisciplinara, toti sunt calauziti de spiritul de cunoastere si competitie, se simt puternici, pentru ca pot studia la capatul lumii, reprezinta un steag, o comunitate stiintifica. Orice fel de cercetare în Antarctica este unica deoarece nu poate fi facuta în alta parte a lumii. Si, va pot spune ca în ciuda departarii, în Antarctica, se face cercetare de cea mai înalta calitate. Rezultatele stiintifice pot rezolva cu certitudine probleme globale. Antarctica este dupa opinia mea o alta Planeta. De ce sa nu studiem si noi acolo? Pe unii îi intereseaza bogatiile, resursele Antarcticii si Oceanului de Sud, urmeaza pretentiile teritoriale pentru sudul Planetei. Altii scot bani frumosi din industria turismului, industria popularelor filme de aventura, industria apei si bioprospectarile. La un moment dat si pe noi ne-a interesat utilizarea microorganismelor din Antarctica în industrie. Avem chiar si unele rezultate obtinute împreuna cu prof. dr. Gabriela Bahrim si doctoranzi. De ce este rau sa fim co-partasi la cercetarile polare mondiale?

-- Unele pasiuni se nasc si mor. Cele rarisime si neancorate într-o societate cu viziuni superficiale se dovedesc cu atât mai efemere. (întrebarea nu este clara) De ce continuati? Un abandon n-ar fi fost mai convenabil? O alta tara, alta echipa, alte fonduri si în fine alte... aprecieri. Sa fie numitorul comun între folclor si POL un cuvânt demodat si rar rostit, numit patriotism?

-- O pasiune puternica se stinge odata cu omul ce-o traieste. Faptul ca provii dintr-o tara cu o societate în deriva, cum este a noastra, nu e scuza suficienta sa-ti pierzi simtul generozitatii.. De ce continui? Am sentimentul ca poate ramâne ceva în urma mea. E drept nu mai am curajul de la 30 de ani când lucrurile curgeau usor. Nu ma pot gândi la un abandon tocmai acum când am acumulat o pregatire buna, stiintifica si profesionala. Ma consider un om norocos, îndatorat oarecum celor care nu au reusit sa traiasca lumea misterioasa si încremenita a gheturilor. Un abandon m-ar ucide. Sa traiesti fara planuri, fara un scop... Cu injustitii depasite sau nu, nu am simtit ca pot alege alta tara. De ce? Simplu: nici un alt loc nu mi s-a parut mai frumos. Un romantic nu poate avea totul.

În momentele cu adevarat grele am primit... semne. De pilda, mi-am creat o pozitie de invidiat la Tratatul Antarctic si în Antarctica. Asta a contat. Fara armata, "fara tancuri", de unul singur, în afara spiritului de "turma". Am militat pentru noi si cât timp mai cred în notiunea de entuziasm pot vorbi de un numitor comun între folclor si Pol.