Wines - Recomandarea Paharnicului • 2012 An Olimpic - La un taifas cu olimpicii Arte - Diana Condurache Universitaria - TrainsFormation • Business - Naive • Familie si sanatate - La un taifas cu sufletul • Psihologie - Karyn Taulescu • Diaspora Dezvoltare personala - Nora Prutianu • Ambient - Nicolae Palaghiu • Beauty Astrologie

astrologie reiki adrian chelariu
Universitaria

Marele noroc al literaturii romane – Eminescu !

Motto: „Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evangheliei ei.” (Mihai Eminescu)

Cand se cerceteaza cu acribie opera unui poet ca Eminescu se cauta inţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se incearca de fapt parafe alaturi de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. In situaţia noastra actuala cand poetul este analizat cu admiraţie, ori cu indoiala, ajungandu-se pana la denigrare, ma duce cu gandul la ce spunea autorul „Sarmanului Dionis”: „Ce-au fost romanii pe cand eu n-am fost, ce vor fi ei cand eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor cauta cu ustensile pe masura celui ce incepe arheologia poetica eminesciana. Superlativul ar fi atins in condiţiile, si numai atunci, cand cel ce studiaza si analizeaza vestigiile scoase la suprafaţa are mai mult decat ochiul atent, este de buna credinţa, decat stiinţa unei astfel de arheologii, cand insasi cercetatorul re-creeaza. Caci  aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi desparţit de viaţa sa si mediul social-politic in care si-a desfasurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii romane. Se re-creeaza  un Eminescu recunoscut, trebuie, in aceste condiţii sa ni-l amintim prin ce a lasat in urma sa, inclusiv si prin marturiile contemporanilor sai.

In lumea incarcata de simboluri ale antichitaţii helene, Luceafarul simboliza calauza calatorilor spre lacasurile zeilor. In cautarea Luceafarului poetul isi strabate in felul sau viaţa. Ceea ce ne dezvaluie noua este prin forţa sa de a stapani Pegasul la modul sublime, de a sti sa-l faca sa poposeasca, pentru contemplaţia a ceea ce zareste, sau dimpotriva, de a-l indemna sa galopeze napraznic intr-u vartej de lumi interioare ale eului. Astfel isi realizeaza Eminescu partea sa de magie. Catalina visa la Luceafarul  „Langa fereastra, unde-n colţ/ Luceafarul asteapta”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R.Kunish, al carui fond de idei se bazeaza pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu si lumea marginita.

Coborarea la realitatea pamanteana se face sincopat, de la inalţimea Geniuluila la iubirea pamanteana dintre Catalin si Catalina. Si daca, magic, Eminescu creeaza o magie tainica si locuri pe masura, ele au trasaturile realului care il inconjoara si pe care il strabate. Nu se intampla sa avem feerice nopţi. Ele exista in realitate, Eminescu le transfera doar din epoca sa in Arta: „Noaptea potolit si vanat arde focul in camin;/ Dintr-un colţ pe-o sofa rosa eu in faţa lui privesc,/ Pan-ce mintea imi adoarme, pan-ce genele-mi clipesc?/ Lumanarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noaptea). Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cand se evoca precum: „Dar nu vine… Singuratic/ In zadar suspin si sufar/ Langa lacul cel albastru/ Incarcat cu flori de nufar”. (Lacul). Poezia eminesciana este, inainte de toate, un climat al Spiritului si apoi un climat al Cuvantului, al Inteligenţei si Visarii, prin Cuvant.

Incepand cu ridicarea bustului Eminescu din Botosani, in anul 1890, a bustului poetului din Dumbraveni, jud. Botosani, in 1902, a apariţiei carţii „Omagiu lui Mihail Eminescu”, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţa de A.D. Xenopol, urmata de manifestari culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional in aproape toate orasele mari din ţara. Si de atunci in fiecare an la 15 ianuarie si 15 iunie comunitaţile localitaţilor noastre il comemoreaza, depunand flori la statuile lui, organizandu-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de doua ori pe an la statuile lui nu sunt o forma de piosenie faţa de o personalitate ce merita sa o numim „Sfantul Literaturii Romane”!? Eminescu in acest rastimp a devenit in memoria noastra culturala un brand. Atat prin geniala sa opera dar si prin destinul sau martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru.

Iar daca, in zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problema, afirm si eu precum D.Vatamaniuc: „E foarte bine ca avem o problema Eminescu”. Acesta sa fie motivul ca Eminescu a devenit Poet Naţional pe baza emoţionala? Ma gandesc ca la un romanism cu o recunoscuta bascalie a desconsiderarii de sine, Eminescu poate sa capete, cum spunea Eugen Ionescu, in 1932, un „rol de figurant in cultura”. Sunt destule incercari de deconstrucţie a mitului  eminescian, insa nu a fost gasit un inlocuitor. A incercat N. Manolescu sa-l impuna pe Mircea Cartarescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a ramas “o forma fara fond.”

Vor mai fi multe incercari de demolare a statui lui Eminescu, insa opera lui este si va ramane un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba romana. Iar literatura noastra expira si inspira prin acest mare poet. Si, cand vorbim de geniul lui Eminescu si opera lui ca aspiraţie catre Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cat mai perfect cu putinţa ritmul lor esenţial intr-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevar a generalului. Literatura Romana a avut mare noroc cu acest poet nascut la Ipotesti. Ritmul celui ce creeaza ramane in opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet.

„Numai cand ritmul devine singurul si unicul mod de a exprima gandul, numai atunci exista poezie. Orice opera de arta nu este decat un singur si acelasi ritm” spunea Holderlin in convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofica a operei eminesciene consta in efortul sau de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Si astfel, oricat ar parea, Eminescu nu poate sa fie abstras din timpul sau si din spaţiul sau. Judecata operelor sale trebuie facuta in acest context. Valoarea operei eminesciene nu consta atat in ce si cat a putut sa cuprinda in sine din absolute, ci in tensiunea spirituala cu care s-a dorit acest lucru, in ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa launtrica. Pentru ca tensiunea spirituala naste intrebari, iar acestea vis-à-vis de existenţa sunt hrana necesara cunoasterii. Opera eminesciana este o implinire pentru el si pentru Literatura Romana si este cu atat mai mare, cu cat constituie o implinire ulterioara.

In opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul in care prezentul si viitorul este implicat, ca opera eminesciana sa aparţina ea insasi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular in literatura noastra. Originalitatea operei eminesciene consta intr-o stiinţa a mijloacelor artistice si o constiinţa creatoare. De aici provine tot zbuciumul sau, toata lupta sa pentru largirea marginilor cunoasterii, toata acea rasucire centralizata a eului sau, lansand in Univers franturi de creaţie si existenţa. Este zbuciumul profund pe care il destainuia Eminescu: „In orice om o lume isi face incercarea/ Batranul demiurgos se opreste-n van;/ In orice minte lumea isi pune intrebarea/ Din nou: de unde vine si unde merge floarea/  Dorinţelor obsure sadite in noian” (Imparat si Proletar).

Existenţa eminesciana este o existenţa intru Poezie. Dar sa nu uitam ca Poetul a fost si un jurnalist de excepţie. A abordat, in articolele publicate, mai ales in Timpul, mai toate temele ce framanta sociatatea romaneasca in timpul sau. A publicat articole: filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole in apararea Bisericii Ortodoxe Romane. I.P.S. Nicolae Corneanu spunea in acest sens: „Marele nostrum poet a fost un crestin authentic, ceea ce rezulta din viaţa, ca si din opera sa. Poeziile, proza si publicistica sa sunt o marturie in acest sens. Se poate insa vorbi si despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Cand zic teologie ma refer la stiinţa teologiei, adica la un interes pe care l-ar fi aratat Eminescu cercetarilor teologice. La acest capitol opera lui literara nu ne poate ajuta, in schimb ne imbie marturii aproape neasteptate manuscrisele constand din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate si comentate, altele inca necunoscute” (Eminescu, Ortodoxia, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003).

In 1871, in august, a fost organizata Marea Sarbatoare de la Putna, la care a participat si Eminescu impreuna cu Slavici si unde Xenopol a ţinut o importanta cuvantare. Aceasta serbare era prilejuita cu ocazia implinirii a 400 de ani de la zidirea Manastirii de catre Stefan. Serbarea trebuia sa se ţina in 1870 dar din cauza razboiului franco-german a fost amanata cu un an. Scrisoarea catre D. Bratianu din 3/15 august 1871 este un document insemnat pentru cunoasterea stadiului la care ajunsese Eminescu in dezvoltarea sa sufleteasca si intelectuala. In perioada organizarii serbarii de la Putna Ion Slavici ii spunea ca mulţi se vor pune de-a curmezisul acţiunii. Insa Eminescu ii raspundea: „Dai fara mila in ei!” Cu aceasta ocazie poetul a publicat un articol in „Timpul” in care spunea, printre altele, ca Stefan aparatorul Moldovei si al crestinataţi este un sfant al Bisericii noastre stramosesti.

Prin noiembrie in acelasi an un ziarist anonim scrie in publicaţia liberala „Democratul”, atacandu-l pe Poet, spunand ca „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate in Timpul. Cu ocaziunea sarbatorilor de la monastirea Putna acest domn a indraznit sa-l numeasca sfant pe Stefan cel ce la manie a taiat capete.” Dupa ataţia ani, care dintre cei doi, Eminescu si ziaristul de la „Democratul”, si-a exprimat  nebunia? Dupa cum se vede Mihai Eminescu, in aceasta situaţie, a avut dreptate. Stefan cel Mare si Sfant a fost canonizat de catre Biserica Ortodoxa Romana. Sunt sigur ca propunerea noastra ca Eminescu sa fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptata de Biserica Ortodoxa.

Prin opera si viaţa sa Eminescu a avut, totusi, „o… rasplata jertfei sale: cunoasterea. Acum el va afla ca ingerul – simbol al desavarsirii, al puritaţii - nu este in iubita, ci tot in el; ca el nu avea nevoie sa se inalţe prin ea, ci ea, fiinţa de lut, ar fi trebuit sa nazuiasca spre culmile spiritului pe care-l stapanea el”. (Zoe Dumitrescu-Busulenga). Sistemul gandirii poetice disimuleaza realitatea, cata vreme gandirea poetizanta numeste o realitate.

Opera lui Eminescu este o chemare lansata, o invitaţie disimulata, o invitaţie disimulata, spre Intrebare, spre neliniste. Raspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului da impresia pentru poet de a fi deja un stapan virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se implineste astfel. Opera poetica si publicistica eminesciana trezeste latenţe spirituale. Ea se identifica uneori cu speranţa, caci speranţa este si ea o tensiune spirituala spre viitor. Opera lui Eminescu este o reasezare de lumi. El este un ritm aparte in poezia moderna. El este propria sa poezie. Caci el este, vesnic, Poetul.


Comentarii (0)

Adauga comentariu:

Nume:

Email:

(nu apare in pagina )

Comentariu:

 

Caractere disponibile

 

Cod antispam - introduceti in cimpul de mai sus cele 3 caractere de culoare neagra


sanando pechora tulip internet broadcast studio astrolog carolina mancos ilikeiasi