Îmi plac diminețile de duminică. Mereu mi-au plăcut. Îmi plac acele momente de liniște totală, de parcă am fi la începutul lumii. O lume în care toul este frumos și pur, în care mâniile, ambițiile, furiile și neghiobia nu există decât ca pedeapsă. Ai uitat să iubești? Primești o zi de furie împotriva ta. Ai pus orgoliile mai presus de inima ta? Tribunalul Universal te condamnă la o zi de neghiobie, în care toată lumea uită cine ești, îți uită talentele, harul, privire și vede în tine doar o non-valoare. Nu un om, ci o ființă care, printr-un noroc chior, este vertebrată, a primit darul glăsuirii și ochi pentru a vedea în jur cât de urât poate fi atunci când calci pe suflet. Al tău, al altora.
Îmi place mirosul dimineților de duminică, din care izul de benzină a dispărut, luând o dată cu el și duhoarea lăsată de zilele cenușii ale unei lumi în care umanul nu-și mai găsește loc. O lume în care suntem împinși să trăim, nu invitați, așa cum ar trebui, în care coatele date în stânga și-n dreapta țin loc de mânere la niște uși pe care le deschidem cu capul. Obligați de alții.
Îmi place chemarea clopotelor din diminețile de duminică. Îmi amintește de bătaia de toacă și de momentele în care ne așteaptă la închinare și rugăciune. Mai întâi, în fața noastră, apoi a celor ce au creat Lumea. Că dacă nu mai suntem în stare să îngenunchiem în fața noastră, cum ne-am putea ține sufletul în palmă în fața celorlalți?
În fiecare duminică, lumea pare să respire altfel și pare că învață să prețuiască tăcerea, acea liniște profundă care îți umple sufletul și îți așează gândurile ca un șirag de mala. În mijlocul acestei tăceri, mintea are timpul și spațiul să se odihnească și să se împlinească. Este momentul în care sunetul sufletului poate fi auzit cel mai clar, în care speranțele și visele prind aripi și zboară către ceruri nesfârșite.
Îmi plac diminețile de duminică pentru răgazul pe care îl dau celor care deschid drumuri către ei, către alții, către lumi în care știm cu adevărat să ne prețuim. Și să ne ținem în brațe.