Există iubiri care ajung prea devreme, înainte ca sufletul să fi învățat să le cuprindă. Și există iubiri care vin prea târziu, asemenea zăpezilor ce se lasă așteptate o iarnă întreagă și, când în sfârșit cad, pământul nu le mai primește cu entuziasm, ci cu o resemnare tăcută. Iubirile întârziate sunt ca zăpezile care cad prea târziu, când nimeni nu le mai așteaptă, când cerul și-a pierdut răbdarea, iar pământul s-a obișnuit cu absența lor. Sunt acele iubiri care vin atunci când sufletul, obosit de așteptare, a învățat să trăiască fără promisiunea lor, când ochii s-au dezvățat de lumină, iar inima s-a adăpostit în liniștea unei resemnări cuminți.
Sunt acele iubiri pe care nimeni nu le mai așteaptă, pe care poate nici nu le mai dorește, pe care le întâmpini cu un zâmbet ușor amărui, ca pe o umbră a ceea ce ar fi putut fi. Și totuși, când se așază peste inima ta, descoperi că nicio întârziere nu poate șterge miracolul renașterii.
O iubire întârziată are frumusețea discretă a primului fulg căzut într-o primăvară care ar trebui deja să înmugurească. Pare nepotrivită, nesincronizată, ca un actor care își uită replica și o rostește abia când scena s-a schimbat. Dar, poate, tocmai această nepotrivire o face să fie mai prețioasă. Nu mai vine cu avântul unei primăveri furibunde, nici cu promisiuni copilărești. Vine cu un altfel de adevăr, cu tăcerea matură a celor care au înțeles că iubirea nu are termen de expirare.
Când o astfel de trăire te atinge, nu o recunoști imediat. O confunzi poate cu nostalgia, cu o tandrețe trecătoare, cu un regret care vrea să fie uitat. Îți spui că nu mai ai nevoie de ea, că ai trăit suficient fără să o aștepți, că ai învățat să te descurci fără. Dar apoi, într-o zi, descoperi că un surâs stingher te face să tresari, că o atingere întâmplătoare îți încălzește palma ca și cum ai ține soarele în mână. Descoperi că, deși ai crezut că nu mai vrei iubirea, ea te vrea pe tine.
Iubirile întârziate au o forță aparte. Nu mai au naivitatea începuturilor, dar nici uzura trecerii. Sunt echilibrul dintre ceea ce a fost pierdut și ceea ce poate fi regăsit. Ele sunt acea lumină care te face să înțelegi că între piatră și om există o diferență esențială: piatra rămâne rece, inertă, neînduplecată de vânt sau de val, dar omul – omul poate renaște. Omul poate învăța din nou să simtă, să vibreze, să tresară la sunetul unui nume rostit încet, la atingerea unei mâini care tremură, la un „te iubesc” spus fără grabă, dar cu toată certitudinea unui adevăr trăit.
Iubirea adevărată, chiar și atunci când întârzie, nu este niciodată prea târziu. Ea reînvață pielea să ardă, sufletul să cânte, mintea să viseze. Este cea care desparte viu de neviu, care arată că a fi pământean nu înseamnă doar a exista, ci a simți cu fiecare fibră, a trăi dincolo de pragurile impuse de timp, de frică, de rațiune. În fața unei asemenea iubiri, nicio zăpadă nu cade degeaba, niciun anotimp nu este pierdut, niciun răsărit nu este inutil.
Trările acestea nu sunt furtuni. Nu vin să răstoarne vieți, să ceară imposibilul, să devasteze ca un torent. Ele sunt ca o zăpadă blândă care cade peste un oraș obosit, care netezește asprimea străzilor și înmoaie umbrele. Ele nu schimbă destinul, dar schimbă felul în care privești destinul. Nu îți promit o veșnicie, dar îți dăruiesc o clipă în care renaști. Și, uneori, o clipă poate fi mai mult decât o viață întreagă.
Și totuși, ele vin. Furtunoase sau blânde, cu pași sfioși sau revărsându-se ca o mare ce nu mai cunoaște malul. Într-o clipă, timpul devine altul, mai viu, mai tânăr, mai intens. Atingerea lor este ca o ninsoare așteptată în copilărie, ca o tresărire ce rupe somnul adânc al unei ierni prea lungi. Ele nu cer nimic, nu revendică nimic, dar cu fiecare surâs, cu fiecare privire, cu fiecare strângere stingheră de mână, îți spun că renașterea este posibilă.