– dialog cu George Macarie, psiholog clinician și psihoterapeut, doctor în psihologie, colaborator al Clinicii PSIHOGER coordonată de dr Liana Rada Borz
– Oamenii au fost dintotdeauna alienați sau ceva s-a schimbat fundamental în ultimul secol?
– Alienarea a fost legată în trecut de condițiile socio-economice, fiind înțeleasă ca lipsa sau îndepărtarea de resurse sau de posibilitatea de a decide propria soartă. Mai târziu, vederile existențialiste ale lui Camus și Kierkegaard au pus problema individului într-un univers sau comunitate indiferentă, alienarea fiind înțeleasă ca un gol existential sau lipsirea de sens a vieții. În fine, diverse religii au văzut alienarea ca o deconectare de sine și de pacea interioară. Evoluțiile tehnologice, economice și culturale din ultimul secol au modificat modul de relaționare dintre indivizi, alienarea fiind acum văzută ca o deconectare de sine și de ceilalți. Cauza presupusă este tocmai presiunea exercitată de abundența de informații, alegeri, nevoia de validare socială, slăbirea comunităților tradiționale și curentele culturale. La aceasta se adaugă cultura individualistă ce implică supremația alegerilor personale și dobândirea autonomiei ca model social dezirabil. Astfel, individul nu mai simte nevoia să relaționeze sau nu mai caută sprijin la semeni, tehnologia oferind substitute la aceste nevoi.
– Tehnologia ne apropie sau ne îndepărtează cu adevărat unii de alții? De ce, în ciuda conectivității digitale, atât de mulți oameni se simt singuri și neînțeleși?
– Putem vedea tehnologia ca o supra-expunere la informații, divertisment și conexiuni artificiale, ceea ce ne poate priva de anumite conexiuni și repere din mediul nostru de viață. Spunem poate, întrucît destul de mulți oameni reușesc să funcționeze social în mod satisfăcător, ceea ce implică că influența aceasta este diferită de la om la om. Conexiunile digitale oferă posibilitatea de a ne întîlni cu cei care au idei sau preocupări asemănătoare cu ale noastre, dar și de a refuza pe cei care nu le împărtășesc pe ale noastre. Acestă caracteristică ne-a făcut mai puțin toleranți față de alții și mai înclinați să rămînem la cele proprii. Înainte de social media, erai nevoit să discuți de toate cu cei din apropiere și să suporți alte idei, de unde și expresia „am vorbit vrute și nevrute”. Chiar dacă erai în dezacord cu ceilalți, nu puteai să apeși pe un buton și să oprești ce spune celălalt, așa că până la urmă ajungeai la un fel de înțelegere reciprocă, nu neapărat la un acord. Posibilitatea de a închide o discuție printr-un click, de a-l bloca pe celălalt nu a ajutat la a ne forma natural capacitatea de a avea răbdare, de a argumenta poziția proprie.
– Cum ne afectează psihic faptul că trăim într-o realitate „filtrată”, unde toți își prezintă doar cele mai bune versiuni ale vieții lor?
– Fenomenele de filtrare și cosmetizare a realității au apărut înainte de rețelele sociale. Oamenii își construiau istorii despre posibilitățile proprii sau despre evenimente și capacități prin care ieșeau în evidență. Cel mai simplu exemplu sunt poveștile pescărești sau cele vânătorești. Ce este diferit este că înainte de era digital toți erau nevoiți să treacă proba realității, mai devreme sau mai târziu, pe când astăzi te poți ascunde după un paravan digital. Putm ilustra cu un exemplu: cu aproximativ două decade în urmă, în țările din vestul Europei era popular un joc online în care îți formai un personaj, cu posibilitatea de a alege caracteristicile dorite. Acesta interacționa cu alte personaje, probabil la fel de idealist conturate; se creau relații, simpatii, mergeai la slujba dorită, călătoreai. Dincolo de timpul dedicat acestui joc, s-a constatat că unii utilizatori simțeau adesea frustrare sau decepție în viața curentă, probabil datorită diferenței dintre personajul aproape ideal și ce gândeau critic despre ei înșiși. Un alt aspect problematic este propagarea de modele, fie ele false sau greu tangibile, care pot exercita o presiune extraordinară asupra altora. În acest caz, trebuie să privim critic acele modele, ce adesea sunt versiuni foarte cosmetizate sau doar selecții al unor situații ideale.
– Creierul uman este programat să reziste fluxului continuu de informații și notificări? Putem vorbi despre un „sindrom al dependenței de validare socială”?
– Așa cum spuneam mai înainte, se pare că principala cauză a alienării sociale din prezent este fluxul continuu de informații și experiențe digitale. Totuși, creierul uman are o capacitate de adaptare remarcabilă, numită neuroplasticitate, care ne ajută să ne adaptăm la condițiile noi din mediu. Însă aceasta necesită timp, iar ritmul accelerat al acestor schimbări pare să depășească capacitățile umane de adaptare. Validarea socială este o nevoie umană ce își are originea în nevoia de a ne câștiga o poziție bună sau respectabilă în cadrul relațiilor sociale. Nu este de data recentă. Pe timpul Romei imperiale, devenise suficientă aclamarea legiunilor pentru a fi ales următorul împărat. Ce s-a schimbat este faptul că posibilitățile mai numeroase oferite de rețelele sociale duc la o creștere a frecvenței și a înclinației de a obține această validare.
– Ce efect are consumul excesiv de social media asupra identității și stimei de sine?
– Expunerea excesivă la rețelele sociale sau la modelele promovate în mediul online poate afecta semnificativ identitatea și stima de sine, facilitarea comparației cu ceilalți, presiunea unor modele reale dar greu de atins sau artificiale, precum și căutarea validării sociale. Atenuarea acestor efecte necesită o utilizare moderată, capacitatea de recunoaștere a unor efecte negative și educarea curiozității pentru descoperirea de sine și a relațiilor offline.
– Cum afectează dezvoltarea emoțională a copiilor și adolescenților creșterea într-o lume dominată de ecrane?
– Un studiu privitor la relația adolescenților cu programele online, ce a inclus mai multe țări europene, și la care am participat, a descoperit 4 tipare de utilizare a ecranelor (programelor online sau de socializare): ”nu mă prinde”, atunci când adolescentul nu folosește decât strictul necesar pentru informare și lucru; ”mă descurc cu toate”, atunci când se utilizează semnificativ, dar avem timp și pentru altele (educație, timp liber, responsabilități), ”am făcut excese, dar am depășit” – sunt acei tineri care au avut toate simptomele unei dependențe însă cumva au reușit să se reconecteze la activitățile de zi cu zi și ”dependenții” sau cei care nu se pot desprinde și resimt efecte negative substanțiale ale utilizării programelor online (neglijare a studiului, a activităților curente, stări de nervozitate sau nevoia imperioasă de a-și continua activitatea online).
Ce putem face este o monitorizare a efectelor, evitarea exceselor, alternarea activităților, dar și o crestere a competenței părinților în a observa eventualele modificări nedorite de comportament la proprii copii. Astfel, e mai bine să cunoaștem cum utilizează copilul sau adolescentul programele online, pentru că ne scutește de neplăceri viitoare, uneori grave.
– Credeți că ritmul vieții moderne depășește capacitatea psihologică umană de adaptare?
– Solicitările din societatea modernă sunt adesea ȋnvinuite pentru o serie de aspecte negative de care am devenit tot mai conștienți în ultimii ani – de exemplu, conceptul de stres a fost inventat de Hans Selye abia cu un secol în urmă. Stresul cronic, epuizarea, anxietatea și depresia sunt în creștere potrivit datelor O.M.S, ceea ce ar putea indica faptul că ritmul actual este prea rapid pentru mulți oameni. Desigur, evoluțiile din societate au fost substanțiale și de profunzime – șocul industrializării, al urbanizării, al destrămării comunităților mici, al mediilor concurențiale, la care adăugăm excesul de informație și de stimuli.
Deși cerințele vieții moderne au exercitat presiuni fără precedent, oamenii au dat dovadă de adaptabilitate. O serie de caracteristici, printre care neuroplasticitatea, ne-au ajutat să modelăm stimulii din mediu și să învățăm de-a lungul vieții. Adaptarea depinde de factorii de personalitate, de modul cum răspundem la solicitări și de existenta rețelelor de sprijin – prieteni, familie, partener. Cu toate acestea, există limite ale posibilităților de adaptare, precum creșterea incidenței afecțiunilor de ordin psihic, dar și a unor boli organice ca rezultat al neglijării sau al comportamentelor nesănătoase. Ca specie, avem capacitatea de a ne adapta, dar sunt necesare eforturi în a ne recunoaște vulnerabilitățile și a dezvolta modalități personale sau sociale care să echilibreze progresul cu bunăstarea psihologică.
– Este burnout-ul o boală modernă sau doar o redenumire a unei probleme vechi?
– Folosind anumite scrieri istorice sau chiar beletristica, putem spune că această condiție psihologică a fost prezentă istoric în cazuri ca lipsa cronică a resurselor, conflictele prelungite, sau în contextul îngrijirii persoanelor cu boli cronice sau terminale. În prezent, burnout-ul este definit ca o stare de epuizar
e emoțională, fizică și mentală cauzată de stresul prelungit. Ea poate să apară atunci când cineva se simte copleșit, secătuit emoțional și incapabil să facă față cerințelor constant. Mai nou, acest termen a fost asociat cu domenii profesionale de răspundere și în care există o cultură a competiției sau așteptări neclare. Cercetări arată că peste 50% din angajați în domenii competitive raportează epuizare cronică. Mai important pentru noi, există numeroase elemente de încurajare a comparării cu alții și în mediul educational, ceea ce poate duce la fenomene nedorite în cazul copiilor de vârstă școlară, cum ar fi: deteriorarea atenției, anxietate, depresie și chiar abandon școlar.
– Cum ne a
fectează sănătatea mintală faptul că suntem mereu disponibili și conectați prin telefon și e-mail?
– Există numeroase dovezi ale tensiunii psihologice generate de această stimulare continua. Putem vorbi de fragmentarea și deteriorarea atenției, cauzată în principal de multitasking-ului digital, având drept consecințe reducerea productivității și creșterea frustrării. Mai mult, Organizația Mondială a Sănătății identifică creșterea globală a tulburărilor de anxietate și depresie, cu toate consecințele ce derivă din aceasta. Din nou, ele pot fi evitate în situația existenței unor eforturi personale de a menține un echilibru psihologic între solicitări și capacitatea de a se detașa (”a lăsa problemele la ușa casei”) sau angaja în activități ce aduc satisfacție și relaxare.
– Suntem mai fericiți acum că avem acces la mai multe oportunități sau mai anxioși că trebuie să alegem mereu „cea mai bună opțiune”?
– Nu putem nega beneficiile oferite de tehnologiile actuale, cum ar fi accesul la mai multe opțiuni de educație sau carieră, posibilitatea de a ne modela viața în funcție de valorile și aspirațiile proprii. De asemenea, putem să rezolvăm probleme, să explorăm pasiuni și să accesăm resurse care îmbunătățesc calitatea vieții. Însă, chiar lucrurile bune care vin în exces pot să producă fenomene nedorite. Dintre acestea, putem aminti de “paradoxul alegerii”, teoretizat de psihologul Barry Schwartz, atunci când prea multe opțiuni duc la oboseală, regrete și teama de a rata ceva mai bun. La acesta se adaugă responsabilitatea excesivă, trăită ca o frică de eșec și uneori chiar generatoare de anxietate cronică. Desigur, și căutarea unei anume perfecțiuni poate genera stres, epuizare și o blocare a deciziilor proprii. Considerând cele spuse, credem că oportunitățile moderne ne oferă potențial pentru fericire, dar ele necesită învățare și inteligența de a le gestiona în mod adecvat.
– De ce atât de mulți oameni au sentimentul că nu sunt „suficient de buni” indiferent cât muncesc?
– Acest sentiment își are cel mai probabil originea în cultura competiției, care ȋl premia pe ”cel mai bun”. Amplificat de rețelele sociale și modelele sociale dezirabile, s-a format o adevarată presiune a perfecțiunii, care ne îndeamnă să ne comparăm cu cei mai buni și să fim critici cu activitatea sau deciziile proprii. Uităm adesea că unele standarde sunt de multe ori artificiale sau filtrate necorespunzător. Astfel, ele pot exercita o presiune extraordinară, generând nesiguranță, stres și chiar stări de anxietate. Spre exemplu, cu ani în urmă, o reclamă la un produs de îngrijire a pielii propunea ideea că doar ”supermamele” utilizează acel produs cu bebelușii lor. Poate părea greu de crezut, dar în perioada de rulare a reclamei TV, destul de multe femei, care erau mame de curând, traiau sentimente de tristețe și anxietate că nu oferă sau nu au oferit acel produs copiilor și deci nu sunt ”supermame”.
– Credeți că societatea modernă ne-a deconectat de la ceea ce înseamnă un scop autentic în viață?
– Când vorbim de un scop autentic în viață, vorbim despre satisfacție, echilibru și liniște sau de dobândirea de bunuri? Știm că sensul acestei idei a evoluat în timp: foarte multe secole au fost dominate de lipsa resurselor, astfel că scopul vieții a fost unul simplu, și anume supraviețuirea. Diverse religii au vorbit de pacea interioară sau de apropierea de Dumnezeu ca scopuri ale căutărilor noastre. Spre epoca modernă, filosofii Kierkegaard și Camus și-au pus problema unui gol existential sau lipsirii de sens a vieții. Astăzi, pentru că cei mai mulți oameni își pot asigura supraviețuirea, suntem învățați că e bine să avem un scop al vieții. În tradiția populară, acesta este descris prin zicala: ”știi că nu ai trecut degeaba prin viață daca ai făcut o casă, ai sădit un pom și ai crescut un copil”. În fine, deși există dovezi că această supraexpunere informațională și suprastimulare poate să interfereze cu obiectivele noastre, nu cred că tehnologia ne impiedică să ne atingem un scop anume. Totuși, este nevoie să discernem sursele de presiune și de fragmentare ale activitățiilor, pentru a le evita și a ne construi propriul drumul.
– De ce relațiile romantice par să fie mai fragile în era digitală?
– Tehnologia a transformat modul în care oamenii comunică și interacționează, așa că era de așteptat să influențeze și relațiile romantice. Ne putem gândi în primul rând la calitatea comunicării: mesajele text asigură o comunicare rapidă, rareori filtrată de timp sau necesitatea de a ne întâlni. Apoi, comunicarea e adesea susținută de indici emoționali reprezentați de emoji sau imagini/filmulețe online ce nu sunt perfecte pentru a transmite ce simțim. Un alt aspect este cultura gratificării instantanee. Era digitală ar putea încuraja un răspuns mai rapid, instant, pe când relațiile necesită răbdare și efort. Comunicarea digitală permite sustragerea de la o conversație dificilă, fiind mai ușor să pui capăt unei discuții sau relații dispărând pur și simplu. Mai mult, chiar și atunci când petrec timp împreună, unul sau ambii parteneri pot fi distrași de aplicațiile telefonului telefon, ceea ce duce la mai puțin timp de calitate și la deconectare emoțională. Pe termen lung, aceste situații îi pot face pe oameni să se simtă nesiguri și mai puțin încrezători în relațiile viitoare.
Există și o serie de implicații asupra investiției afective într-o relație. Aplicațiile de dating permit accesul la mulți parteneri potențiali, oferind adesea impresia că ceva mai bun este disponibil imediat, astfel că unii oameni pot fi mai predispuși să renunțe la o relație atunci când apar probleme, în loc să le rezolve. Acest fenomen este amplificat și de aparențele care pot fi create printr-o poză bună sau o descriere atrăgătoare a propriei personae. Mai mult, poveștile frumoase de dragoste ale altor cupluri de pe Instagram sau Facebook și neînțelegerea că acestea sunt de fapt cosmetizate sau trunchiate pentru a arăta bine, pot duce la așteptări nerealiste în propia relație. Dar acest fenomene existau dinainte de era digitală, de unde și expresia că ”cireșele vecinului sunt întotdeauna mai bune”.
Desigur, acum este mai ușor pentru cei interesați să ascundă anumite legături sau se te angajeze într-un flirt sau comunicare cu note emoționale online, care ar putea duce la infidelitate sau la probleme de încredere. În plus, ușurința de a relua legătura cu foștii sau de a crea noi conexiuni prin intermediul rețelelor de socializare îi poate tenta pe oameni să compare relațiile din trecut cu cea actuală, sau să exploreze altele noi fără a se angaja pe deplin față de cea actuală. Totuși, îndrăznesc să cred că aceste fenomene sunt doar facilitate de accesul la tehnologie, fără a fi o caracteristică exclusivă.
– Poate fi prietenia virtuală la fel de profundă ca o prietenie clasică?
– Nu cunosc studii care să evalueze calitatea unei prietenii virtuale, însă văd posibil ca două persone care se cunosc din mediul virtual să devină prieteni și în realitate. O prietenie, pentru a se consolida, are nevoie de testarea în realitatea de zi cu zi, care vine și cu alte cerințe față de cele din spațiul virtual. Totuși, cred că mediul online poate ajuta la menținerea unei relații de prietenie pre-existente. Dovada este că multe persone aflate la distanță au menținut relațiile la distanță tocmai datorită acestei posibilități de comunicare online.
– Ce efect are consumul excesiv de conținut online asupra empatiei și conexiunii reale dintre oameni?
– În cele din urmă, o bună parte din comunicarea noastră este asigurată de indicii non-verbali, cum ar fi limbajul trupului, tonul, expresiile faciale. Fără acestea, este mai greu să construiești empatie și înțelegere, iar conflictele sunt mai greu de rezolvat.
Pe de altă parte, instrumentele digitale pot contribui și la menținerea relațiilor prin comunicarea la distanță. Totuși, este în general acceptat că dependența de comunicarea digitală fără suficientă interacțiune față în față poate face relațiile mai fragile, mai ales în cazul celor fără profunzime emoțională sau cu puține experiențe comune.
– Ce putem face, la nivel individual, pentru a ne recâștiga echilibrul psihologic? Cum putem învăța să folosim tehnologia fără să devenim sclavii ei?
– Încă de acum 10-15 ani studiile de specialitate asupra relației adolescenților cu tehnologia au propus o serie de recomandări, pe care le consider valabile pentru orice vârstă. De bază ar fi prevenirea și strategiile individuale de menținere sau monitorizare a echilibrului psihic. Pe scurt, sunt două aspecte importante de care trebuie să avem grijă. Mai întâi, trebuie să căutăm să ne menținem echilibrul psihic la nivel individual, ce se poate realiza prin stabilirea de limite și evitarea solicitărilor excesive sau relațiilor toxice, existența unor obiceiuri sănătoase de somn, exerciții fizice și alimentație echilibrată. De asemenea, merită să investim în relații autentice care presupun răbdare cu noi și cu semenii nostri, precum și acceptarea unor limite proprii care pot duce la o atitudine mai binevoitoare cu sine.
Cel de-al doilea aspect ar fi monitorizarea utilizării tehnologiei pentru a nu duce la excese sau dependență. Aceasta presupune delimitări clare, eventual sub forma unor ore „fără ecrane”, eventual înainte de somn și spații „offline” fără social media sau stimulente similare. Putem considera o detașare periodică, o zi pe săptămână sau anumite momente desemnate (o discuție cu un prieten sau mesele zilnice). De asemenea, utilizarea poate fi supusă regulii necesității din acel moment (”chiar am nevoie acum?”) și monitorizării adecvate a perioadelor de conectare. Foarte utilă este educația critică, respectiv înțelegerea modului cum algoritmii manipulează atenția, alegerea conținutul oferit și care sunt efectele pe termen lung. Spre exemplu, un studiu din SUA a arătat că jucăria preferată a copiilor de 4 ani a devenit tableta sau smatphone-ul. Și în România, în cazul multor copii de vârstă mică, tableta sau telefonul au devenit doică, înlocuind prezența părinților ocupați sau lipsa unor activități fizice de joacă.
– Este nevoie de o „revoluție a încetinirii” pentru a contracara alienarea modernă?
– În loc de o revoluție, am putea la fel de bine să vorbim de o reconectare la un ritm firesc al vieții, care să fie suportat de mintea noastră. Ce putem face este să ne recuperăm activități care nu permit graba, cum ar fi exercițiile fizice, cititul, plimbările în natură, discuțiile cu pietenii. De asemenea, am putea să valorizăm mai mult modul cum facem un lucru, nu doar obținerea rezultatului. Putem, desigur, să fim conștienți și să beneficiem de politicile care delimitează timpul liber de cel de lucru (în unele țări s-a interzis trimiterea de email-uri angajaților în afara orelor de program).
În concluzie, ”revoluția încetinirii” sau, mai bine spus, revenirea la un ritm firesc al vieții nu e doar opțională, ci necesară pentru a ne menține sănătatea și o stare de bună dispoziție.