A fost o vreme când mă trezeam dimineața fără listă. Fără targeturi, fără cronometrul din mintea mea care ticăia înainte să deschid ochii. Deschideam fereastra ca să ascult liniște zorilor, nu notificările. Beam cafeaua încet, privind în zare, ca și cum ziua s-ar fi deschis în fața mea ca o hartă nouă, nu ca un traseu deja bătătorit.
Cândva am fost altfel, tăceam mai des. Nu din retragere, ci pentru că simțeam că liniștea avea o voce mai clară decât cuvintele. Observam. Pe ceilalți. Pe mine. Pe timp. Lăsam oamenii să fie cine sunt, fără să le trag cortina peste chip cu interpretări sau presupuneri.
Cândva am fost altfel. Mergeam încet prin orașul care de atâtea ori mă văzuse grăbită, preocupată, ascunsă în roluri care nu-mi mai veneau bine de mult. Uitasem de o altă versiune a mea – mai blândă, mai jucăușă, mai curajoasă. O versiune care îndrăznea să spună „nu” când nu simțea, și „da” când sufletul tresărea. Cândva, am fost altfel. Poate într-o vară în care m-am pierdut printre cireși și povești, sau într-o noapte în care am râs cu oameni pe care abia îi cunoșteam, dar cu care m-am simțit acasă.
Apoi, într-o zi, am uitat. Am fost „corectă”, „productivă”, „exemplară”. Am tăcut, m-am conformat, m-am îndepărtat de mine ca de un vis din care m-am trezit prea brusc. Dar astăzi, ceva din acea veche lumină m-a atins din nou. Poate o privire întâlnită pe stradă, o melodie uitată, sau doar aerul de primăvară care nu te întreabă dacă meriți să înflorești. Ori poate copilul ciufulit care m-a întrebat dacă norii se joacă de-a v-ați ascunselea. I-am răspuns că da, fără să caut o explicație științifică. Atunci mi-am amintit că și eu credeam asta…
Când eram altfel, iubeam altfel. Cu spațiu, cu răbdare, cu uimire. Nu mă temeam de goluri, le vedeam ca pe respirații ale inimii.
Acum, când mi-e dor de mine, nu caut versiuni noi, ci drumul înapoi. Nu ca să mă întorc, ci ca să mă adun. Pentru că altfelul acela nu s-a pierdut, doar s-a ascuns. Și uneori, când mă opresc din goană, îl aud foșnind în mine, ca o pagină neterminată.
Când eram altfel… Nu mai bună, nu mai rea – doar sinceră cu mine. Nu încercam să dovedesc nimic. Eram. Astăzi aleg să îmi amintesc. Să reîncep de acolo. Să fiu altfel, dar nu ca o formă de evadare, ci ca o întoarcere acasă. În mine.
Cândva am fost altfel, nu mi-am dorit nici să fiu altundeva, nici să schimb lumea. Am trăit într-o tăcere care nu cerșea înțelesuri și nici explicații.
Și poate că de asta scriu azi. Pentru că nu vreau să uit că uneori, a fi altfel înseamnă doar a-ți da voie să nu te explici.