Dragi prieteni, în 2005 m-am înscris la primul meu master în studii europene. Eram parte dintr-o promoție de început, cu entuziasm crud și întrebări mari. Aveam profesori din Iași și București, figuri care păreau, la vremea aceea, întruchiparea expertizei și a unei priviri largi asupra lumii.
Într-o zi, unul dintre profesorii veniți „în dulcele târg” a întrebat ce ne-a mânat în această dorință de cunoaștere. Fiecare coleg a răspuns după cum l-a dus conștiința, conjunctura, interesul, cariera. Eu, fără să premeditez, am spus: „Vreau să învăț să anticipez diferența”. Imediat ce cuvintele s-au rostogolit în amfiteatru, s-a lăsat o liniște apăsătoare. Mi-am urât brusc mușchii responsabili de articularea vorbelor. Mă simțeam expusă, ciudată… Dar profesorul de la București, specialist în politici internaționale, a zâmbit. Mi s-a părut că am văzut și o străfulgerare în ochii lui…
În 2008, am participat la câteva ateliere la Bruxelles. Atunci am început să văd diferențele – între Vest și Est, între teorie și practică, între ce se promite și ce se face. Nu era vorba doar de geografie, ci de mentalități, de ritmuri, de feluri de-a privi lumea.
Zece ani mai târziu, am fost trainer într-un proiect de comunicare și scriere creativă dedicat femeilor antreprenor (doamne extraordinare!) din Basarabia. Drumurile m-au purtat de multe ori de la Iași spre Chișinău, iar experiențele de acolo au fost mai mult decât simple misiuni profesionale, au fost oglinzi.
Primul drum a fost prin Sculeni și, pe măsură ce înaintam în Basarabia, simțeam că sunt proiectată înapoi în anii ’90 ai României: blocuri cenușii cu burlane ieșite din pereți, drumuri mai rele decât cele rupte, balonzaide din fâș, chipuri îngândurate. Trecusem granița, dar parcă trecusem și prin timp.
Al doilea drum a fost prin Albița, unde Uniunea Europeană deja lăsase urme vizibile. Aceeași regiune, două lumi. Frumos și curat într-o parte, gri și obosit în cealaltă. Și totuși, aceiași oameni, aceleași vise, aceleași întrebări.
La finalul ultimului curs din proiect, m-am reîntâlnit cu profesorul din anii masterului. M-a întrebat „Cum e cu diferența?”, apoi a zâmbit și în ochi i-a apărut aceeași străfulgerare care mă intrigase cândva și despre care deja știam că fusese reală încă de la început. Era recunoașterea unui sens care, atunci, părea doar o frază stângace.
La douăzeci de ani distanță, lumea s-a schimbat, iar diferențele nu doar că se văd – se și simt. În ritmul vorbelor, în gesturile oamenilor, în felul în care ne raportăm la viitor. Mai avem mult de lucru. Nu doar în afară, ci și înăuntru. Dar direcția este, parcă, spre „binișor”.
De aceea, dragi prieteni, vă invit și pe voi să anticipați diferența – între ce este, ce-ar fi dacă și cum ar putea fi. Avem mereu două scenarii: cel care ne trage înapoi și cel care ne cere curajul de a vedea înainte. Diferența o face, de fapt, alegerea noastră și modul în care o privim.