Există o clipă în care te trezești — nu pentru că ai dormit, ci pentru că ai fost adormită prea mult timp de visul altcuiva. Te trezești cu senzația că ai strâns în pumni propria lumină, doar ca să o oferi, pe furiș, unei iubiri care n-a știut să o trăiască. Ai confundat prezența cu promisiunea, tandrețea cu legământul și ai învățat să te micșorezi, ca să încapi în dorul cuiva care nu te mai vedea.
Dar vine o zi — întotdeauna vine — când întunericul, pe care l-ai lăsat să se instaleze de dragul apropierii, devine prea dens. Îl porți în mâini, în voce, în pleoape. Nu mai e iubire, ci doar amintirea ei. Și atunci îți amintești cine ești cu adevărat: nu femeia care a știut să aștepte, să înțeleagă, să sacrifice, ci cea care a strălucit înainte de a fi iubită. Cea care a ars fără să ceară permisiunea.
Și atunci promiți. Faci un legământ care nu se cere crezut, ci trăit: să nu-ți mai tocești lumina în numele unui dor care te cere absentă de tine. Promiți să nu mai confunzi dorul de dragoste cu iubirea însăși. Sunt două răni diferite. Una cere întoarcere. Cealaltă, vindecare.
Nu vei mai aprinde flăcări doar pentru că ți-e frig. Nu vei mai dilua ceea ce ești, pentru a deveni dragă cuiva care nu poate privi soarele în ochi. Nu mai dai foc sufletului ca să încălzești mâini reci, care oricum vor pleca atunci când se vor dezmorți.
Pentru că dorul de dragoste e o memorie senzorială a unei promisiuni nespuse.
E ca o scrisoare uitată într-un buzunar de haină veche: nu mai are destinatar, dar încă poartă parfumul celui care a scris-o.
Și ai învățat, în sfârșit, că nu e nevoie să o trimiți. Poți să o citești doar pentru tine. Poți să te întorci în brațele tale, fără ca asta să fie o renunțare. Fără să fie o înfrângere.
A iubi nu înseamnă a te diminua. Iar dorul nu e dovada unei iubiri mari, ci, uneori, doar urmele unui pact nedrept: „Dacă te iubesc destul, poate că mă vei vedea.”
Dar lumina nu se negociază. Se trăiește. Se asumă. Se păstrează vie chiar și atunci când nu e nimeni acolo să o admire.
Așadar, dacă într-o zi vei iubi din nou — și poate că da — va fi nu din lipsă, nu din foame, nu din dor, ci din preaplin.
Din acel loc rar în care nu mai e nevoie să-ți stingi flăcările ca să meriți o atingere.
Din acel loc în care nu mai trebuie să te pierzi, pentru a fi (re)găsită.
Până atunci, lasă-ți Lumina să ardă.
Fără scuze. Fără teamă. Fără dor care să te cerșească înapoi.
Pentru că doar dalta Luminii poate sculpta focul din tine fără să-l stingă.