Motto: „Ceea ce pare sfârșit este doar pământul care lucrează în taină.”
Uneori, timpul se oprește în noi ca un orologiu vechi, din lemn nobil, al cărui tic-tac se domolește nu pentru că șia- rătăcit ritmul, ci din înțelepciune. Acel mecanism interior, care altădată bătea fără greș, își ține acum răsuflarea. Secunda rămâne suspendată, ca o frunză prinsă între cădere și zbor. Totul e încremenit: aerul, gândul, privirea. Doar inima, străină de alte taine, încă lucrează în adânc.
Pe pervaz, frunzele nucului s-au adunat una peste alta, tăcute, cuminți. În cameră, lumina cade moale peste o cortină ai cărei falduri și-a pierdut aroganța, abandonând-o peste marginea ferestrei. Pe unghii, lacul s-a șters în colțuri, purtând amintirea gesturilor cochete și grăbite de altădată. Iar lângă pat, pantofii de dans, odinioară îndrăzneți, par să fi uitat ritmul.
Nu e nimic de reparat. Nimic de grăbit. E doar timpul care își reașază rotițele, ca un ceas ce se potrivește dinăuntru. Viața nu te-a uitat, ci doar și-a mutat lucrarea în alt strat al ființei tale, în pântecul ascuns, un atelier tainic al sufletului. E locul unde femeia încetează să mai trăiască pentru lume și începe să respire pentru renaștere. Acolo, în pântec, nu există targeturi, inspirație, aplauze. Doar o tăcere densă, telurică, în care viața lucrează fără grabă. Tot ce s-a frânt, tot ce s-a risipit, tot ce a obosit se desface încet, ca frunzele toamnei în pământul reavăn, și se preface în hrană pentru ceea ce urmează.
Mintea se teme de acest loc pentru că nu-l poate controla. Dar sufletul știe. Știe că germinarea are nevoie de întuneric, că nimic nu se pierde în adânc, ci se transformă. Aici se învață cea mai grea formă de îndrăzneală: curajul de a nu face nimic. De a nu forța lumina, de a nu alunga umbrele, de a nu cere sens acolo unde doar liniștea respiră.
Cândva, într-o dimineață, poate fără semn și fără veste, ceva se va mișca. Poate o tresărire de dor, o idee mică, un gest de viață fără scop. O clipire abia simțită a pământului din adânc. Acolo, în vibrația aceea abia auzită, își va face loc un nou vis, o nouă trăire.
Nu renaștem din forță, ci din blândețea întunericului care ne ține în tăcerea lui până când învățăm să (ne) vedem cu sufletul. El nu ne distruge, ci ne desface, pentru a ne readuna mai aproape de inimă, mai simpli, mai vii.
Când orologiul va începe iar să bată, vei ști. Nu va fi un alt timp, ci același, dar cu tine reașezată în el. Lumina va părea nouă doar pentru că tu o vei privi mai limpede. Vei ști atunci că nu ai fost niciodată abandonată, uitată, alungată de timp și de vise, ci ținută în taina pântecului. Ocrotită de viață, de însăși taina care te lucrează.
Fiecare început are nevoie de o tăcere. Și fiecare tăcere ascunde o sămânță.
Uneori, timpul se oprește. Nu ca să ne piardă, ci ca să ne reașeze în noi.