Mi-a luat ani să înțeleg că nu trebuie să aleg între a face și a lăsa lucrurile să curgă. Acolo, între hotărâre și liniște, se întâlnesc încrederea și încredințarea.
Multă vreme am crezut că trebuie să aleg: să cred cu forță sau să mă las purtată, să merg înainte cu pas hotărât sau să mă plec în fața necunoscutului.
Dar viața mi-a arătat că nici una fără cealaltă nu duce nicăieri. Încrederea mă ține trează. Mă cheamă să fiu prezentă, să acționez, să plantez, să ud pământul, să privesc înainte fără teamă.
Încredințarea e ce vine după ce am făcut tot ce ține de mine. E locul acela tăcut în care lucrurile cresc singure, fără zgomot, fără supraveghere.
Acolo unde încrederea și încredințarea se ating, nu mai e luptă. E o liniște vie, din care înțelegi că totul are rost, chiar dacă sensul nu s-a arătat încă.
E locul în care nu mai vrei să dovedești, dar continui să faci totul cu grijă și iubire.
Poate că oamenii înțelepți nu sunt cei mai credincioși, nici cei mai abandonați în voia sorții, ci cei care știu să meargă încet, fără grabă, fără teamă — până când voința lor devine una cu curgerea vieții.
Acolo se odihnește sufletul: în locul unde încrederea și încredințarea nu se mai exclud, ci se recunosc una pe cealaltă, ca două aripi ale aceluiași zbor.