* dialog cu dr. Mihai Crețeanu jr., coordonatorul Compartimentului de Radiologie Intervențională de la Spitalul Județean Suceava
În radiologia intervențională, gesturile sunt mici, dar miza e uriașă: viața se poate întoarce din prag printr-o incizie de câțiva milimetri, iar timpul devine materie de lucru. Dr. Mihai Crețeanu jr., coordonatorul Compartimentului de Radiologie Intervențională de la Spitalul Județean Suceava, vorbește despre o medicină a preciziei și a responsabilității tăcute — acolo unde frica trebuie transformată în rigoare, iar „nu am voie să greșesc” nu e o figură de stil, ci o condiție a fiecărei gărzi. Am stat de vorbă cu dr Mihai Crețeanu despre medicină și despre viață.
– Dacă într-o zi n-ați mai avea voie să vorbiți despre tehnică, rezultate sau performanță și ar rămâne doar întrebarea „de ce fac asta?”, care e adevărul care v-ar ține în picioare și în cea mai grea gardă?
– Pentru un radiolog intervenționist, când tehnica și cifrele sunt date la o parte, adevărul care rămâne în picioare este redarea demnității și a timpului pacientului prin cea mai puțin traumatizantă cale posibilă. În momentele de maximă presiune, motivul pentru care un radiolog intervenționist alege să rămână în gardă este definit de următoarele piloni fundamentale: radiologul nu este doar un tehnician al imaginii, ci un medic care folosește „viziunea radiologică” pentru a vindeca fără a lăsa urme adânci. „De ce-ul” său este dorința de a oferi o șansă celor pentru care chirurgia clasică ar fi prea riscantă. Adesea, radiologul intervenționist este cel chemat atunci când alte soluții au eșuat sau sunt imposibile. Adevărul care îl ține în picioare este responsabilitatea de a fi soluția salvatoare în cazuri critice. Există o satisfacție etică profundă în a rezolva o problemă majoră printr-o incizie de câțiva milimetri. Este despre a face bine fără a agresa corpul, ghidat de un principiu de maximă eficiență cu minimă invazivitate.
– În radiologia intervențională, atingeți viața omului fără „teatru” vizibil: fără incizii mari, fără scenografie. Ce simțiți că se schimbă, nevăzut, în relația dintre medic și pacient tocmai prin această discreție?
– Pentru mine medicul Mihai Crețeanu care coordonează Compartimentul de Radiologie Intervențională de la Spitalul Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, această „discreție” a actului medical nu este o absență a relației, ci o rafinare a ei. Într-o lume a medicinii invazive, ceea ce se schimbă nevăzut în relația cu pacientul prin această abordare inim invazivă este încrederea bazată pe vulnerabilitate redusă deoarece intervenția are loc printr-o incizie milimetrică, adesea pacientul fiind treaz și comunicând cu medicul, bariera fricii de „cuțit” dispare. Relația devine un parteneriat în timp real, nu o predare totală a controlului sub anestezie generală. Rolul de „salvator silențios” este un altul. În patologii critice precum AVC-ul ischemic sau hemoragiile masive, trebuie o intervenție rapidă, discreția tehnicii ascunde o presiune uriașă. Pacientul simte doar o mică înțepătură, dar ceea ce se schimbă este timpul dăruit înapoi: o viață salvată fără trauma unei recuperări lungi. Trebuie să vorbesc și despre transferul de autoritate către pacient. Prin faptul că procedura este mai puțin agresivă, pacientul este „restituit” propriei vieți mult mai repede, adesea în aceeași zi. Acest lucru schimbă dinamica puterii: medicul nu mai este cel care „stăpânește” corpul pacientului prin mari manevre chirurgicale, ci cel care eliberează calea spre vindecare prin precizie microscopică.
– Care a fost momentul în care ați simțit, limpede, că meseria aceasta nu e doar competență, ci o formă de responsabilitate aproape morală — un „nu am voie să greșesc” care vă urmează și după ce plecați din spital?
– Responsabilitatea morală se cristalizează în acele secunde critice în care tehnologia de ultimă oră întâlnește fragilitatea extremă a vieții, în special în tratamentul accidentelor vasculare cerebrale (AVC) sau al ischemiilor periferice. Dacă vorbim despre gestionarea urgențelor vitale (stroke), în neuroradiologia intervențională, „nu am voie să greșesc” este dictat de cronometru. Fiecare milimetru de avansare a cateterului prin arterele cerebrale pentru a extrage un tromb (cheag – n.r.) poartă greutatea viitorului acelui om. Dacă reușește, pacientul se trezește fără paralizie; dacă greșește, urmările sunt ireversibile. Această presiune nu dispare la ieșirea din sala de angiografie. Lupta împotriva amputațiilor în cazul pacientilor diabetic cu patologii conexe ca „piciorului diabetic” este un alt front. Responsabilitatea morală apare atunci când se alege lupta pentru revascularizarea unui membru pe care chirurgia clasică l-ar putea considera pierdut. Aici, „nu am voie să greșesc” înseamnă a garanta pacientului că va putea merge din nou pe propriile picioare. Și, nu în ultimul rând, abordarea multidisciplinară — etica se reflectă și în promovarea echipei în care pacientul este în centru. Responsabilitatea nu se termină la procedură, ci continuă prin coordonarea cu alți specialiști pentru a asigura vindecarea completă, o grijă care îl urmărește pe medic mult după terminarea programului.
– Ce vă cere această specialitate de la dumneavoastră ca om, nu ca medic. Ce parte din caracter a trebuit șlefuită, îmblânzită sau întărită ca să puteți lucra cu mize atât de fine?
– Dincolo de monitoare, consider ca trebuie să șlefuiești capacitatea de a „simți” pacientul fără a-l atinge direct cu mâinile. Această specialitate cere o formă de empatie abstractă: trebuie să fii prezent pentru pacient, comunicând prin voce și prin siguranța pe care o transmiți. Partea de caracter care se dezvoltă este capacitatea de a fi ancorat, de a oferi liniște într-un mediu dominat de tehnologie rece. Apoi, e vorba despre disciplina detașării și a prezenței, trebuie să înveți să „pleci din spital”, dar să rămâi disponibil. Pentru un medic care a pus bazele unui centru de excelență la Spitalul „Sf.Ioan cel Nou” din Suceava, caracterul trebuie să fie suficient de puternic pentru a nu se lăsa consumat de suferința văzută, dar suficient de maleabil pentru a nu deveni cinic. Adevărul care te ține în picioare în „cea mai grea gardă” este că ai devenit instrumentul prin care viața își reia cursul, iar pentru asta, caracterul tău trebuie să fie la fel de precis și de curat ca dispozitivele pe care le ghidezi.
– Există un caz care v-a învățat, dureros, limitele controlului? Cum rămâneți demn și lucid când medicina își recunoaște granițele?
– Din perspectiva mea de medic care a transformat, împreună cu colegii mei, Departamentul de Radiologie Intervențională într-un pol de excelență, controlul este o iluzie pe care o cultivi cu rigurozitate doar pentru a fi confruntat cu fragilitatea absolută a vieții. Luciditatea este o valență importantă și necesară ce vine din înțelegerea faptului că radiologul intervenționist nu garantează viața, ci oferă cea mai bună șansă posibilă la viață. Demnitatea stă în a ști că ai făcut tot ce permite știința în anul 2025, fără a scurta nicio secundă din protocol.
Atunci când medicina își recunoaște granițele, am ales să nu mă retrag, ci să caut să împing acea graniță cu un milimetru mai departe. Demnitatea vine din analiza post-caz: „Ce putem face ca data viitoare pacientul să ajungă la noi cu 10 minute mai repede?”. Aceasta este baza si imboldul dat echipei cu care colaborez ma ales de conștientizare pe care o susțin Spitalul Judetean Suceava.
Un exemplu concret de succes, realizat în 2025 la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou” Suceava, este salvarea unui pacient transferat de la Bacău, aflat într-o stare critică din cauza unui Accident Vascular Cerebral (AVC) ischemic. A fost o trombectomie mecanică salvatoare, iar echipa de radiologie intervențională a realizat o procedură de urgență pentru un pacient cu AVC ischemic acut. Prin tehnici endovasculare avansate, cheagul care bloca fluxul sangvin către creier a fost extras, oferind pacientului șansa unei recuperări neurologice care, în absența acestei intervenții, ar fi fost imposibilă.
Gândul mă duce și la o embolizarea unei fistule arterio-venoase renale (martie 2025). Într-o colaborare multidisciplinară cu secția de Urologie, dr. Mihai Crețeanu și dr. Gabriel Mircea au tratat cu succes un caz medical complex. După confirmarea prin angiografie a unei fistule renale care cauza hemoragie, s-a efectuat o embolizare cu spirală a ramului arterial afectat. Această metodă a oprit sângerarea fără a fi necesară o operație deschisă, protejând integritatea organului.
– Într-o lume în care totul se măsoară, cum definiți o reușită care nu încape în parametri: ce vă spune că un pacient e „salvat” nu doar procedural, ci și existențial?
– O reușită care depășește parametrii tehnici se definește prin reintegrarea pacientului în propria poveste de viață, nu doar în statisticile de supraviețuire. În radiologia intervențională de la Suceava, un pacient este considerat „salvat existențial” atunci când intervenția discretă a medicului îi permite acestuia să uite că a fost vreodată pacient. Reușita supremă nu este vizibilă pe angiograf, ci în gesturile banale de după. Este momentul în care un pacient salvat de la un AVC își poate folosi din nou mâna sau când un pacient cu picior diabetic, programat inițial pentru amputație, își revine complet și își continuă ciclul vieții. Această revenire la autonomie este adevărata măsură a salvării.
– În intervențiile în care timpul apasă, cum păstrați acea rară calitate a deciziei: rapidă, dar fără grabă; fermă, dar fără rigiditate?
– Păstrarea echilibrului între rapiditate și absența grabei este, pentru mine rezultatul unei discipline interioare care transformă stresul urgenței în precizie chirurgicală. În 2025, la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava această calitate a deciziei se bazează pe câteva principii fundamentale care definesc omul și medicul din sala de angiografie. Festina Lente!
A consemnat Maura ANGHEL