A doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, are o energie aparte: e ziua în care sărbătoarea se așază, nu se termină. După vârful emoțional al Nașterii Domnului din 25 decembrie, tradiția ortodoxă mută privirea către cea care a făcut posibilă această poveste: Maica Domnului. Nu întâmplător, a doua zi de Crăciun poartă numele de Soborul Maicii Domnului, iar în multe case românești rămâne una dintre zilele în care „nu se lucrează” și „se ține rânduiala”, chiar și atunci când viața modernă a schimbat aproape tot.
Soborul Maicii Domnului este sărbătoarea care continuă Crăciunul, dar o face cu o altă nuanță: mai multă recunoștință, mai multă liniște, mai multă grijă. Odată cu această zi are loc și pomenirea sfântului și dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, figura discretă a ocrotirii. Tradiția îl descrie ca pe un om rânduit „spre purtarea de grijă” a Pruncului, tutore și părinte legal, cel care a aflat în vis, de la înger, adevărul despre naștere și care, atunci când pruncul era căutat de soldații lui Irod, a luat drumul refugiului în Egipt împreună cu Maria și Iisus, urmând îndemnul ceresc.
Dar a doua zi de Crăciun nu trăiește doar în biserică, ci și în relațiile dintre oameni. În lumea satului românesc, 26 decembrie este ziua în care finii merg cu colac la nași, un obicei vechi care a ținut comunitățile strânse, dincolo de sărăcie, distanțe sau vremuri. Colacul nu este, în sensul lui tradițional, o singură pâine, ci un dar ritualic bogat, cu pâini, carne și băutură, „după puterea casei”, semn că legătura nu e doar simbolică, ci și concretă. În descrierile folclorice, colacul poate însemna șapte pâini, un cocoș sau alte orătănii, două-trei sticle cu țuică și vin, o coastă de porc, cârnați și alte mărunțișuri, iar gesturile sunt la fel de importante ca darul: finul sărută mâna nașilor, iar nașul, când ia desagii, rostește formula care a rămas în memoria colectivă: „De la noi puțin, de la Dumnezeu mult”. Apoi se așază la masă și petrec până seara, ca într-un mic pact de continuitate între familii.
Din aceeași lume a rânduielilor vine și una dintre cele mai cunoscute interdicții din perioada sărbătorilor, legată direct de măritiș. Se spune că, de la Crăciun până la Bobotează, în casele în care sunt fete mari nu se toarce, pentru că altfel fetele nu se vor mărita nici anul viitor. Chiar dacă azi superstiția e spusă uneori în glumă, ea păstrează o logică veche: între marile praguri ale iernii, munca „care leagă firul” trebuie oprită, ca să nu legi și norocul în noduri.
Tot în cheie populară, a doua zi de Crăciun e privită ca un barometru pentru anul care vine. Dacă în ziua Soborului bate vântul, bătrânii spuneau că toamna va fi ploioasă și vânturoasă, iar perioada dintre Crăciun și Anul Nou ar „hotărî” soarta anului: cum sunt zilele acelea, așa ar fi și lunile ce urmează. E un mod de a citi lumea când nu existau prognoze, dar și un fel de poezie practică: oamenii își făceau curaj uitându-se atent la cer.
Calendarul zilei mai adaugă o sărbătoare importantă: pe 26 decembrie este prăznuit și Cuviosul Nicodim de la Tismana, o figură majoră a monahismului de pe teritoriul românesc. Tradiția îl amintește ca pe un călugăr de neam slav care a pustnicit în multe locuri, apoi a venit în părțile Țării Românești, unde, prin trude și osteneli, a ridicat la Tismana un așezământ de viață de obște pentru mulți călugări, fiind cunoscut în relatările hagiografice pentru minuni și tămăduiri. Tania DAMIAN