La 15 ani, Eva Lorena Bătrânu își poartă emoția cu o rigoare rară: pianul i-a fost primul limbaj, harpa – o nouă respirație, iar scena, fie ea în sală de concert sau în spațiul liturgic, i-a devenit locul unde disciplina se transformă în rafinament. În spatele premiilor și al masterclass-urilor rămâne însă povestea unei copilării crescute în muzică, pas cu pas, cu seriozitate, curiozitate și o liniște care se aude.
Sunt biografii artistice care se citesc ca un palmares și altele care, dincolo de date, lasă impresia unui fir continuu: o muncă atentă, o direcție clară, o sensibilitate care nu caută efecte rapide. Povestea Evei Lorena Bătrânu începe la Iași, într-o vârstă la care majoritatea copiilor își aleg încă jocurile, nu disciplinele. La patru ani, ea a început studiul pianului – un început timpuriu, dar care, în cazul ei, nu a rămas un „talent de copil”, ci s-a transformat, an după an, într-o formare solidă, cu ore, examene, concursuri și scene care au crescut odată cu ea.
Elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, la Interpretare Muzicală, cu pianul instrument principal și harpa instrument secundar, Eva își construiește astăzi identitatea artistică la intersecția dintre precizie și poezie. Profesorii sub îndrumarea cărora își consolidează pregătirea – Constantin Neștian la pian și Ramona Mineață la harpă – apar, discret, în fundalul acestei deveniri: acolo unde tehnica nu e un scop în sine, ci un mijloc prin care muzica capătă claritate, relief, sens.
Dincolo de școală, traseul ei arată o consecvență rară pentru vârsta ei: studii la Palatul Copiilor Iași, apoi ani de lucru și perfecționare în medii diferite, inclusiv la Petran Music School, unde pianul a rămas centrul, iar chitara a adus o altă perspectivă asupra frazării și acompaniamentului. În paralel, experiența corală – în Corul Municipiului Iași – a învățat-o ceva esențial: să respire împreună cu ceilalți, să se așeze în armonie, să nu „strige” nici când are voce, nici când are forță.
Premiile vin, firesc, ca o confirmare a muncii. Încă din 2019, la „Fortepiano”, la Iași, Eva obține Premiul I, iar apoi își continuă parcursul cu distincții la teorie muzicală, semn că muzica ei nu e doar instinct, ci și înțelegere profundă a limbajului. În 2023, la Concursul Internațional „Scherzo” din București, primește Premiul II, iar traseul competițional din 2025 aduce din nou rezultate puternice: Premiul I la „Pe Aripile Sunetului”, premii la „CantIS”, mențiuni la concursuri naționale de pian și muzică de cameră, plus prezența la festivaluri care testează nu doar abilitatea, ci și rezistența, atenția, maturitatea.
Dar poate cele mai relevante pentru felul în care se vede un muzician în creștere sunt aparițiile publice, nu diplomele. În Iași, numele ei se leagă de spații care au propria lor memorie culturală: Teatrul de Vară de la Palas, Casa Balș, Muzeul Unirii, Palatul Braunstein – locuri în care un interpret învață să „țină” sala, să nu se piardă în lumină, să nu se grăbească în aplauze. În 2025, drumul trece și dincolo de țară: un masterclass la Madrid cu pianistul Josu de Solaun și concerte în care muzica clasică capătă o dimensiune specială – aceea de punte, de reprezentare, de comunitate. Iar întoarcerea în Iași, cu recitaluri și concerte caritabile, pare să confirme o alegere de fond: muzica nu e doar performanță, ci și prezență, disponibilitate, fel de a fi alături de oameni.
În acest portret, o linie aparte o dă și experiența liturgică: participarea în cadrul slujbelor religioase catolice, ca pianist/organist, aduce o școală a discreției și a responsabilității. Acolo, interpretul nu e „în față” pentru sine, ci pentru un sens comun, pentru o rânduială, pentru o emoție colectivă. E o experiență care disciplinează altfel decât concursul: te obligă să fii exact, dar și profund, să fii la timp, dar și în duhul muzicii.
Eva Lorena Bătrânu se află într-o vârstă în care, de regulă, promisiunile sunt premature și cuvintele mari devin ușor de folosit. La ea, însă, impresia nu e de grabă, ci de așezare. Când un copil începe la patru ani și continuă, fără pauze, mai bine de un deceniu, înseamnă că undeva, dincolo de talent, există o alegere repetată: să revină la instrument, să repete, să se corecteze, să învețe. Iar ceea ce rămâne, dincolo de lista de apariții și distincții, e această combinație rară: rigoare fără rigiditate și sensibilitate fără teatralitate – o muzică lucrată, dar vie, care pare să caute nu efectul imediat, ci adevărul sunetului.