* dialog cu prof. univ. dr. Anca Zbranca-Toporaș, de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași
– Când v-ați dat seama că dermatologia nu înseamnă doar piele, ci și suflet? A existat o întâmplare, o pacientă, o zi anume în care ați simțit limpede că rolul dvs. e și să redați demnitate, nu doar să tratați?
– Îmi amintesc exact ziua și pacientul. Un om extraordinar de frumos la suflet, desfigurat de evoluția unei boli care lasă cicatrici. Am luptat enorm să conving (pe vremea când acel medicament nu era înregistrat la noi) firma producătoare să îl livreze pe motive umanitare. Am reușit și am văzut zi de zi, în câteva luni, lumina și bucurie pe fața lui. Și recunoștință. Recunoștință care te face să lupți pentru fiecare pacient, indiferent de condiția lui socială.
– În cabinet, uneori intră întâi emoția și abia apoi simptomul: rușinea, teama, nevoia de a fi privită cu blândețe. Cum reușiți să rămâneți foarte fermă în diagnostic și în pașii de tratament, dar să păstrați, în același timp, acel ton cald care face omul să se simtă în siguranță?
– Adeseori la mine ajung pacienți care s-au adresat mai multor colegi înainte, ceea ce face munca mea mai grea. Trebuie să îi conving întâi că diagnosticul corect e cel pus de mine și să o fac fără să zdruncin impresia pe care au lăsat-o colegii mei, adeseori să câștig încrederea pacientului fără să intru neinvitată în viața lui personală. Nu cred că există o rețetă specială, dar carisma și profesionalismul sunt obligatorii, mai ales când pui diagnostice care au legătură cu viața, calitatea ei sau chiar cu riscul vital. Cel mai greu e să rămâi ferm și uman cu pacienții care așteaptă minuni și cred că sunt informați dacă au citit trei rânduri despre boala lor pe internet.
– Ca profesoară universitară, lucrați cu viitorul medicinei. Ce vă doriți să prindă studenții de la dvs. dincolo de manuale: un fel de a privi pacientul, o etică a adevărului, o disciplină a muncii? Și care sunt lucrurile pe care nu le negociați niciodată, oricât de repede ar alerga lumea?
„Pacientul poate fi mama, copilul sau partenerul tău de viață. Cum ai vrea să fie tratat?”
– Studenților și rezidenților mei le impun verticalitate, disciplină și permanentă informare. Încerc să le transmit ceea ce eu am învățat de la profesorii mei: „Pacientul poate fi mama, copilul sau partenerul tău de viață. Cum ai vrea să fie tratat?”. Îi învăț că medicul trebuie să facă tot ce știe mai bine pentru pacient, să aibă conștiința că orice medic are limite și că, pentru binele pacientului, să lucreze în echipă cu colegi mai informați dacă e nevoie sau din alte domenii dacă e nevoie. Îi învăț să nu condiționeze niciodată actul medical și, chiar dacă pare desuet, să nu profeseze dacă nu sunt capabili să respecte jurământul lui Hipocrate.
– Iubiți frumosul și tradițiile, iar asta se simte ca o formă de eleganță interioară. Ce obiceiuri, ce gesturi simple, ce „rânduieli” vă țin aproape de rădăcini? Și ce credeți că se vindecă în om atunci când se întoarce, măcar din când în când, la ceea ce e așezat și adevărat?
– Întrebarea aceasta are legătură cu o discuție despre tradiții și rânduieli pe care am avut-o cu trei zile în urmă cu rezidenții mei. Coordonez 30 de rezidenți – 20 de creștini ortodocși și catolici și 10. Le-am povestit ce înseamnă tradițiile bucovinene din perioada premergătoare sărbătorii pascale și am comparat cu ei tradițiile pe care le au înaintea marilor sărbători religioase. Concluzia a fost că fiecare tânăr viitor doctor, indiferent de naționalitate, are în tradițiile și religia lui un fir roșu care îl determină să privească spre Cer, să ceară cu smerenie ajutor și să mulțumească conștient că a fost ajutat fie direct, de Divinitate, fie indirect, de cei care l-au crescut sau educat.
“Cel mai tare mă impresionează pacientele care duc boli foarte grave cu dorința de a nu-și împovăra copiii, familia, cu problemele lor”
– Trăim într-un timp care cere rezultate rapide și promite „perfecțiuni” în vitrină. Ce vă bucură la prezent (progresul, opțiunile, accesul) și ce vă îngrijorează (presiunea imaginii, comparația, graba)? Care e adevărul simplu pe care ați vrea să-l audă mai des pacientele — un adevăr care chiar ajută?
– Aș dori pacientelor mele să se lase conduse de natural. Să aibă tăria să înțeleagă că fiecare femeie e dăruită de Dumnezeu cu ceva unic și că încercarea de a semăna cu altcineva distruge esența, distruge frumusețea nativă și unicitatea. Le-aș dori să nu mai fie influențate de prezența pe siturile sociale a unor persoane needucate, fără studii medicale sau farmaceutice; le-aș dori să prefere sănătatea și naturalețea.
– Aveți, inevitabil, întâlniri care rămân. A existat o pacientă, o discuție, un moment tăcut care v-a atins și v-a schimbat felul de a fi medic — nu profesional, ci omenește?
– Fiecare pacientă are o poveste. Nu există una anume, ci toate, cu problemele lor, cu greutățile lor de viață, cu povara bolii lor sau a dragilor lor, mă fac zilnic să învăț să mă adaptez și să îmi schimb perspectiva. Cel mai tare mă impresionează pacientele care duc boli foarte grave cu dorința de a nu-și împovăra copiii, familia, cu problemele lor. Paciente cu cancer sau boli grave care încearcă să arate bine, să fie demne și puternice.
– Ce înseamnă „frumos” pentru dvs., dincolo de estetic: în piele, în gest, în caracter? Și cum păstrați această măsură a frumosului într-o lume care îl confundă atât de des cu „fără cusur”?
– Frumosul pentru mine e tot ceea ce ne apropie de natură și artă. E eleganța trăsăturilor naturale, e ținuta pe care o porți, e modul în care vorbești și îți exprimi respectul pentru munca fiecăruia, indiferent de statutul social, e bucuria să împarți cu cei din jur un zâmbet, e raza de soare pe care o vezi într-o zi în care nu totul a mers bine, e o seară la operă sau teatru. Frumosul e în noi și puterea noastră de a-l vedea și simți.
„Aș da afară toți impostorii care și-au cumpărat diplomele, titlurile și posturile”
– Dacă ați putea schimba un singur lucru în medicina de la noi — în felul în care educăm, prevenim, ascultăm, respectăm — care ar fi acela? Și care ar fi primul pas, mic și concret, pe care l-ați face ca schimbarea să înceapă, nu doar să fie dorită?
– Deși doare și probabil mi-aș face mulți dușmani, aș da afară toți impostorii care și-au cumpărat diplomele, titlurile și posturile, aș reduce drastic locurile în care se obțin diplome de medic, aș readuce disciplina și verticalitatea. Studenții și rezidenții care ar ieși pe porțile universităților ar avea posturi, ar fi integri și foarte buni profesioniști.
„Fiecare tânăr viitor doctor, indiferent de naționalitate, are în tradițiile și religia lui un fir roșu care îl determină să privească spre Cer, să ceară cu smerenie ajutor și să mulțumească conștient că a fost ajutat fie direct, de Divinitate, fie indirect, de cei care l-au crescut sau educat” — prof. univ. dr. Anca Zbranca-Toporaș