dialog cu Andreea Pîrlea, profesor de limba română, scriitoare și inițiatoare de proiecte culturale dedicate elevilor de la Liceul Teoretic „Comandor Alexandru Cătuneanu” din Lunca Cetățuii
Pentru Andreea Pîrlea, limba română nu este doar o disciplină de studiu, ci un spațiu viu în care cuvintele devin punți către oameni, iar literatura — un mod profund de a înțelege lumea și sufletul adolescentin. În acest dialog, vorbește cu sensibilitate despre răbdare, lectură, fragilitate, despre graba care apasă asupra tinerilor și despre acel dor de sine care ne întoarce, mereu, la esențial.
– Dacă v-ați privi cariera ca pe o carte, care ar fi propoziția de început, cea care spune de ce ați ales limba română și oamenii?
– Aș începe simplu: „Am ales cuvintele pentru că în ele am găsit oameni și am ales oamenii pentru că în ei am regăsit povești”.
Pentru mine, limba și literatura română nu sunt doar o materie în catalog, ci un spațiu în care am învățat să înțeleg, să simt și să ofer mai departe. Iar copiii mei, nu-i numesc elevi, au devenit sensul cel mai viu al acestei alegeri.
– Ce lecție v-au predat elevii dumneavoastră, fără să știe?
– M-au învățat să nu grăbesc procesele și să nu judec aparențele. De la ei am învățat, mai mult decât oriunde, că fiecare tăcere ascunde ceva, că fiecare revoltă are o cauză și că răbdarea este, de fapt, una dintre cele mai profunde forme de iubire.
– Ce vedeți frumos la adolescenții de azi și ce vă doare la lumea care îi grăbește?
– În adolescenții de azi observ o sinceritate pe care generațiile anterioare, de multe ori, o ascundeau. Sunt mai direcți și mai curajoși atunci când trebuie să exprime ceea ce simt. Sunt mai liberi și nu se tem să se revolte atunci când simt că li se face o nedreptate.
Ceea ce mă doare este graba lumii în care cresc, presiunea de a deveni „cineva” prea repede, de a avea răspunsuri înainte de a apuca să pună întrebări. Totodată, mă doare superficialitatea cu care societatea îi învață, uneori, să privească lumea. Mă doare degradarea lumii în care trăiesc.
– Ce lecturi v-au format și ce pagină sau vers v-a schimbat, cândva, felul de a trăi?
– În copilărie, basmele sunt cele care și-au pus amprenta asupra mea, prin valorile morale transmise cu ajutorul personajelor care mi-au fost model. E mare păcat că, astăzi, copiilor li se citesc tot mai puține basme; puține alte scrieri pot avea un impact la fel de mare asupra unui copil.
Mai târziu, m-au format acele cărți care m-au obligat să mă opresc, să meditez și să simt, nu doar să citesc. Sunt acele cărți care și-au continuat povestea dincolo de paginile lor.
Nu pot spune că există o singură pagină care mi-a schimbat viața, însă au existat numeroase fragmente care m-au făcut să privesc altfel lumea: cu mai multă înțelegere și cu mai puțină grabă în a judeca.
– Ce pasiuni vă păstrează vie și ce dor, tăcut, vă face să vă întoarceți mereu la esențial?
– Lectura, scrisul și întâlnirile cu toți cei care iubesc cărțile mă țin vie, iar dorul, acel dor pe care nu îl pot explica pe deplin, este dorul de mine. Într-o lume mult prea grăbită, cel mai adesea tindem să ne pierdem tocmai pe noi. Și tot acest dor este, în același timp, cel care mă aduce acasă.
– Dacă ați fi un personaj literar, cine ați fi și ce ați încerca să schimbați, măcar în jurul dumneavoastră? Și, la final: culoarea și floarea care vă sunt aproape?
– Aș fi un personaj care luptă pentru a face lumea din jurul său mai frumoasă și care nu renunță la oameni, chiar și atunci când este greu. Aș încerca să schimb graba cu care ne abandonăm unii pe alții.
Culoarea mea preferată este rozul pal, pentru că are o lumină caldă care nu rănește, ci mângâie. Iar floarea care-mi atinge sufletul este trandafirul, fiindcă frumusețea lui nu ascunde nimic: nici fragilitatea, nici durerea.