Vine un moment în viața fiecăruia dintre noi când nu mai ai voie să muți porțile. Până atunci, trăiești cu iluzia că terenul se poate lărgi după tine, că mai există loc, că poți schimba direcția, relua drumul, rescrie începutul. Că timpul este o materie elastică și că viitorul îți va suporta, cu răbdare, toate amânările. Apoi, aproape fără zgomot, Cerul începe să se contracte, iar linia orizontului vine tot mai aproape. Și înțelegi că trebuie să joci într-un teren desenat demult, un teren la al cărui plan ai avut acces, dar pe care l-ai măsurat greșit.
Ai confundat ocolișurile cu drumurile, ezitările cu prudența, libertatea cu lipsa de direcție. Ai luat „mai târziu” drept o dată sigură din calendar și ai crezut că viața are obligația să aștepte până când vei fi pregătit. Viața a așteptat, dar nu la nesfârșit.
Vine o zi când oglinda îți întoarce un chip cunoscut și totuși străin. Cu riduri fine, dar exacte. Unele vin din râs, din iubire, din zile bine trăite. Altele seamănă cu fraze întrerupte, capitole neterminate, pagini scrise prost, drumuri abandonate prea devreme care nu mai pot fi corectate.
Viața nu mai acceptă gumă de șters, nu mai poți întoarce pagina ca să refaci începutul. Nu mai poți scoate cuvântul nepotrivit dintre două întâmplări. Nu mai poți curăța toate petele de cerneală fiindcă unele au intrat deja în fibră.
Poate că aceasta este maturitatea adevărată: să nu mai negociezi cu ceea ce a fost, eă vezi limpede, să nu te minți.
Să nu mai spui că vei începe „cândva”, că vei avea curaj „mai târziu”, că vei deveni omul pe care îl porți în minte după ce se vor așeza lucrurile pentru că nu se așază, ci se duc.
Timpul nu dispare în marile tragedii, dar se pierde câte puțin. În dimineți fără rost, în seri risipite, în frici numite realism. În oameni cărora le dai prea mult, în visuri cărora le dai prea puțin.
Iar într-o zi, suma acestor lucruri mici se numește viața ta. Atunci Cerul își apropie marginile nu ca să te pedepsească, ci poate doar ca să te oblige, în sfârșit, să alegi.
Când porțile nu mai pot fi mutate, fiecare pas capătă greutate. Când terenul nu mai poate fi lărgit, nu-ți rămâne decât să joci mai bine în cel pe care îl ai.
Nu poți rescrie primele capitole, dar poți înceta să scrii neglijent ceea ce a rămas.
Nu trebuie să repari tot, nici nu poți, ci trebuie doar să nu mai minți hârtia.
Să nu mai lași propoziții neterminate din teamă, să nu mai pui virgule acolo unde știi că trebuie punct. Să nu mai promiți vieții că vei începe mâine ceea ce sufletul tău știe de ani întregi că trebuie început astăzi.
Vine o vârstă la care întrebarea nu mai este „cât timp mai am?”, ci „ce fac cu timpul care mi-a rămas?”.
Și, straniu, tocmai această întrebare aduce liniște.
Nu mai trebuie să ajungi peste tot. Nu mai trebuie să recuperezi toate drumurile. Nu mai trebuie să fii toate versiunile tale posibile.
Trebuie doar să recunoști drumul care încă îți aparține. Poate că povestea nu va fi perfectă. Poate că unele personaje au plecat, unele pagini lipsesc, iar câteva capitole vor rămâne prost scrise.
Dar cartea nu s-a închis. Iar dacă într-o zi apele odinioară tulburi îți vor întoarce un chip și mai brăzdat, poate că nu va conta că nu ai scris totul bine. Va conta să poți privi acel chip fără să cobori ochii. Să știi că, atunci când Cerul a strâns marginile terenului și nu te-a mai lăsat să muți porțile, nu ai fugit. Ai rămas și ai început, în sfârșit, să joci în viața ta.