În fiecare seară întindem mâna spre întrerupător și camera se luminează. Un gest atât de mic și de obișnuit încât am uitat câte minți au cercetat întunericul pentru ca noi să-l alungăm cu o atingere.
Apoi deschidem telefonul și aflăm că undeva un copil a fost umilit, un bătrân a fost uitat, o familie a fugit din calea bombelor. Mai jos, în comentarii, cineva explică de ce fiecare și-a meritat soarta.
Becul funcționează impecabil. Cu noi e ceva mai complicat.
Am trimis oameni pe Lună și telescoape în spațiu. Putem privi galaxii îndepărtate, putem vedea înăuntrul corpului și putem vorbi, într-o clipă, cu cineva aflat pe alt continent. Între timp, doi frați nu-și mai vorbesc de ani întregi pentru o casă moștenită. O femeie se bucură pe ascuns că alteia i-a mers rău. Un om își umilește subalternul, apoi se întoarce acasă convins că este un om bun.
Cucerirea spațiului n-a rezolvat chiar tot…
Putem locui ani lângă cineva fără să-i observăm singurătatea. Îi știm programul, cafeaua preferată, locul unde își lasă cheile. Nu știm de când se trezește cu o tristețe pe care n-o mai poate explica.
Când ne spune, îl ascultăm puțin, apoi îi povestim că și nouă ne-a fost greu. Sau îl sfătuim să gândească pozitiv. Avem o adevărată industrie a încurajărilor care ne scutesc de efortul de a asculta.
Am devenit eleganți și în nepăsare. Întrebăm „Ce mai faci?” cu răspunsul nostru deja pregătit. Trimitem o inimioară și ne întoarcem la treburi. Iar dacă povestea celuilalt e destul de interesantă, o ducem mai departe, învelită în celofanul îngrijorării. „Săraca, ai auzit ce i s-a întâmplat?”. Spusă pe tonul potrivit, curiozitatea poate trece drept compasiune.
Ne place să credem că lucrurile care nu le plac îi privesc pe ceilalți. Noi avem motive — am fost provocați, doar am spus adevărul.
Și poate chiar avem motive. Gelozia, furia și teama nu ne cer voie înainte să apară. Dar între ceea ce simțim și ceea ce facem există o clipă în care putem spune: „m-a durut”, „mi-e frică”, „mă simt amenințat”. Sau putem căuta locul în care îl doare pe celălalt.
A doua variantă are farmecul ei. O replică bine țintită, o absență calculată, o umilință livrată cu zâmbetul pe buze și pentru câteva secunde, avem senzația că am câștigat.
Tehnologia ne-a mărit raza de acțiune. Cândva, pentru a distruge reputația cuiva, trebuia să bați din poartă în poartă. Astăzi o poți face din pat, în pijama, cu o cafea alături. Nici nu trebuie să cunoști omul. Ajung o fotografie și o poveste pe care ești dispus să o crezi.
Bârfa are acum internet de mare viteză și își spune, cu o solemnitate înduioșătoare, „dreptul la opinie”.
Totuși, fiecare dintre noi știe cât poate conta o mână întinsă. Ne amintim de omul ne-a dat un telefon când ceilalți nu mai sunau. De prietena care ne-a ascultat aceeași poveste de zece ori până când durerea și-a pierdut puțin din ascuțime. Necunoscutul care a văzut că ne este greu și s-a oprit.
În asemenea momente, nu avem nevoie de un om perfect, ci de cineva care să nu plece prea repede.
Poate că empatia începe acolo: în efortul de a rămâne atent când am avea toate scuzele ca să ne vedem de drum. De a asculta fără să confiscăm povestea, de a ne opri înaintea unei vorbe care ne-ar face, pentru o clipă, mai puternici și pe celălalt, pentru mult timp, mai singur.
Am dus electricitatea în case și am făcut noaptea locuibilă. Ne rămâne, în fiecare zi, șansa de a face puțină lumină și pentru cineva de lângă noi.
Nu se vede din spațiu, dar se simte. Mereu!