Am ajuns să măsurăm voința prin ceea ce reușim să obținem, prin obstacolele depășite și prin puterea de a ne duce hotărârile până la capăt, uitând că, dincolo de această dimensiune a performanței, aparține unui adânc al ființei noastre pe care abia dacă îl cunoaștem. Voința nu este doar un instrument al minții, un exercițiu de disciplină sau o demonstrație de putere, ci o însușire a firii umane, prin care participăm, în libertate, la propria devenire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre voința naturală, orientată prin însăși firea ei către bine, făcând o distincție esențială între această putere constitutivă a omului și felul în care o exercităm prin alegerile noastre. Nu avem voință pentru că am învățat să luăm decizii, ci putem lua decizii tocmai pentru că voința aparține firii noastre. Numai că această putere, deși orientată în mod natural către bine, poate fi folosită într-o direcție care ne îndepărtează de el.
Putem avea o voință extraordinară și, cu toate acestea, să o punem în slujba unor scopuri care ne înstrăinează de noi înșine. Dorința firească de siguranță se poate transforma în obsesia controlului, nevoia de dreptate poate aluneca spre răzbunare, iar iubirea, atunci când pierde respectul pentru libertatea celuilalt, poate deveni posesivitate. „Nu lipsa voinței ne conduce întotdeauna către derapaje, ci uneori tocmai forța cu care urmărim ceea ce, în mod greșit, am ajuns să considerăm binele nostru”, spune diaconul Nicolae Hulpoi într-unul din seminariile incluse pe agenda Taberei online de post cu apă subsumată unei teme foarte actuale „Trezvie și Claritate mentală”, ce se derulează în această săptămână.
„Din perspectivă creștină, păcatul nu se reduce la încălcarea unei porunci, ci reprezintă și o abatere de la adevărul propriei firi, o folosire a libertății împotriva rostului pentru care ne-a fost dăruită. Omul poate ajunge astfel să își consume întreaga putere pentru a construi o existență în care, paradoxal, nu se mai regăsește”, continuă Nicolae Hulpoi.
Și atunci, cum putem ști dacă ceea ce voim corespunde cu adevărat ființei noastre?
În Dumnezeu se află adevărul deplin despre fiecare dintre noi, dincolo de imaginea pe care ne-am construit-o prin educație, ambiție, comparație sau frică. Purtăm chipul Lui, însă asemănarea presupune participarea noastră liberă, iar voința este una dintre puterile prin care această apropiere devine posibilă. Nu suntem chemați să devenim orice ne dorim, ci să descoperim și să împlinim, în libertate, adevărul ființei noastre.
În acest înțeles, lucrarea interioară nu presupune anularea voinței, ci îndreptarea ei. „Asceza ne eliberează de ceea ce a ajuns să ne stăpânească, discernământul ne ajută să deosebim dorințele trecătoare de binele autentic, iar pocăința, metanoia, înseamnă mai mult decât regretul unei greșeli: este schimbarea orientării lăuntrice, întoarcerea omului către adevărul de la care s-a îndepărtat. Nici smerenia nu înseamnă renunțarea la propria voință sau micșorarea ființei, ci recunoașterea faptului că nu orice dorință a noastră exprimă adevărul și că nu suntem noi măsura absolută a binelui”, continuă diaconul.
Putem câștiga lumea și ne putem pierde pe noi înșine, după cum putem atinge toate obiectivele pe care ni le-am propus fără să ne apropiem cu adevărat de ceea ce suntem. De aceea, întrebarea esențială nu este cât de puternică ne este voința, ci în slujba cărui adevăr o așezăm și dacă drumul pe care îl urmăm ne apropie sau ne îndepărtează de propria fire.
Poate că aici se află și sensul profund al împlinirii: nu în libertatea de a deveni orice ne trece prin minte, ci în libertatea de a deveni ceea ce suntem chemați să fim. Voința, atunci când se îndreaptă către acest adevăr, încetează să mai fie o demonstrație de putere și devine lucrarea prin care omul se dobândește pe sine. Iar postul cu apă poate fi o cale de a ajunge la Voință.