Irina Cațighera, medic primar de planificare familială la Maternitatea „Cuza Vodă” din Iași, aduce savoare oricărei întâlniri fie că are loc în cabinet ori în alte spații. Cunoscută ca o prezență inedită, Irina este un profesionist de elită, un medic pentru care respectul față de meserie și față de pacient se desprind dintr-o Biblie scrisă de cei pentru care performanța și perfecționismul nu lasă loc de nimic. Puțini știu însă că Irina este și un scriitor talentat, cu proiecte editoriale finalizate și cu aspirații către altele.
– Fiecare interviu începe, de obicei, cu o introducere a invitatului. Eu voi rupe clișeul și te voi întreba, Irina, de unde vine conconformistmul pentru care și-ai atras admirația celor din jur?
– Rupem clișeul dar trebuie să te contrazic și să spun despre mine că sunt în viața de zi cu zi o persoană foarte conformistă, respectând până la exasperarea mea și a celor din jur normele, fiind de o punctualitate enervantă, respectându-mi întotdeauna promisiunile, „Dacă am zis că da, e da, numai daca mor până atunci e nu”, acordând profesiei tot timpul meu, în afară de patru-cinci ore de somn. În perioada de 8 ani în care aveam două full jobs, una la Maternitatea „Cuza Vodă” și cel de-al doilea la câte o școală postliceală sanitară, ultima, timp de patru ani, la „Ghica Vodă”, spuneam că Iașiul este pentru mine doar orașul în care muncesc și dorm și așa era. Plecam dimineața la 7 și ajungeam seara acasă, asumându-mi activități suplimentare. Ar fi de amintit „Școală Părinților”, care a atras, în 8 ani de când se desfășoară în maternitate, mii de viitori părinți (las aici linkul paginii https://www.facebook.com/Scoală-Părinților-Maternitatea-Cuza-Vodă-Iași-704967969635160/), implicarea în programul de screening cancer de col uterin, colaborarea cu DGASPC prin consultații, la solicitarea centrelor pentru minore și persoane cu handicap. Nonconformismul implică încălcarea uzanțelor și mentalității datorită unor convingeri proprii. Or, la mine este respectarea până la obsesie a acestora, cu elemente, recunosc, de originalitate, ceea ce ar corespunde mai degrabă definiției de neconformism.
– Dar a venit și momentul relaxării
– La începutul anului trecut am renunțat să predau și am reușit să obțin timp. Nu i-aș spune timp liber, ci timp în care să mă ocup de altceva, să dau interviuri atât în scriu, cât și la radio și televiziune – uite, acesta cu tine sunt convinsa că vă fi unul dintre cele mai dragi, ne cunoaștem de mult iar întrebările sunt provocatoare -, să particip la diverse evenimente culturale atât în Iași cât și în București, să colaborez cu diferite ziare și reviste, – daca mă întrebi cea mai dragă colaborare a fost cea cu revista „Tango – Marea Dragoste” -, să mă implic alături de asociații nonguvernamentale în proiecte care mi s-au părut interesante și să reîncep să scriu.
– Aș face o paranteză aic, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre reîntoarcerea la scris.
– Ideea mi-a fost sugerată atât de o editură din Iași, cât și de una din București. Puțină lume știe că am publicat două volume, în 1987 la Editura Junimea, Iași, „1,2,3…”, ca urmare a câștigării unui concurs de debut și 1990 la Editura Eminescu, București, „Cartea de vizită”, după o perioadă de câțiva ani (1981 – 1987) în care am apărut cu poem în proză sau cu fragmente de nuvele în „Cronica”, „Convorbiri literare” și „România literară”. Am devenit și membră, la invitația doamnei Elena Mândru, a Ligii Scriitorilor din România, filiala Iași – Moldova. Acum oscilez între reeditarea volumului de nuvele sau publicare unor note de călătorie, mă tentează ambele variante. Începutul s-a făcut, cu continuarea și finalizarea este mai dificil din cauza timpului ba prieten, ba inamic. În această perioadă absolut specială pe care o traversăm m-am simțit suspendată în timp, stresul profesional a fost maxim, iar inspirația la cote minime.
Și revenind la prima ta întrebare, nu mă consider nonconformistă decât prin călătorii și prin faptul că mă manifest, foarte asumat de altfel, fară a mă alinia nici unei mode sau tendințe și fară a mă interesa reacția pe care o stârnesc. Manifestările mele sunt expresia sincerității, credinței și implicării totale în ceea ce fac și iată, întrebarea ta îmi confirmă această, să-i zicem, originalitate.
– Cum se împacă meseria de medic cu o astfel de atitudine?
– Profesia de medic nu lasă loc nonconformismului, sunt importante cunoștințele, dedicarea, timpul, aproape tot, o bună comunicare cu colegii și cu pacienții, cu aceștia din urmă adaptându-ți atitudinea și limbajul pentru a te face înțeles, iar aici misiunea nu este de loc ușoară. Comunicarea trebuie adaptată și dau câteva exemple atât la mame minore, de 12 – 13 ani, adeseori analfabete, femei cu handicap mental sever care refuză examinarea ginecologică sau au chiar reacții violente, femei ale străzii cu boli sexual transmisibile. De aici urmează partea ușoară ca să-i spun așa – femei care se prezintă la medic pentru o consultație de rutină și investigații de tip screening, femei care nu rămân însărcinate și își doresc disperat un copil, cupluri care au deja numărul dorit de copii și doresc să utilizeze metode contraceptive, femei aflate în perioada de premenopauză-menopauză când discuția poate fi mai complexă din cauza particularităților psihologice specifice acestei perioade de viață. A fost greu, în ultimele luni, să comunic cu pacientele prin telemedicină. Din punctul meu de vedere, consultațiile la distanță sunt mult mai puțin eficiente, onlineul scade dramatic calitatea relației medic-pacient, iar pe whatsapp și mess nu pot să-ți spun ce fotografii am primit.
– Și dacă tot ne-am lansat în dialog, hai să aflăm mai multe despre tine. De ce medic? Cum ai ales meseria? Mi-ar plăcea să primesc un alt răspuns decât cel clasic – meseria m-a ales pe mine…
– Nu va fi răspunsul clasic pe care-l sugerezi, pentru că nu este cazul. Meseria mi-a ales-o mama, sunt copil de medici și era deja tradiție de familie. Îmi doream să fac cu totul altceva, dar în perioada începuturilor mele, 1981, la absolvirea liceului nu puteai opta decât pentru politehnică, medicină sau studii economice. Am absolvit chimie-biologie la Colegiul „Ștefan cel Mare” din Suceava, eram zero barat la matematică așa că, pe lângă impulsurie serioase primite din partea mamei, cum spuneam, nu m-am putut orienta decât spre medicină și am intrat din prima, fără să fac meditații, așa cum se purta. O altă motivație, cip implantat în creier tot de mama, medic radioterapeut-oncolog, care m-a crescut singură, a fost aceea că o femeie trebuie să aibă o formație prin care să fie independentă din punct de vedere financiar. Tatăl meu, medic la Combinatul siderurgic Galați, a fost asasinat de Securitate când aveam 6 ani. S-a spus sinucidere atunci, am aflat adevărul la Revoluție când un coleg de-al lui, în cârje, a povestit într-o emisiune televizată cum au fost bătuți și aruncați de la etaj, el și tata. Tata nu a supraviețuit… În cei patru ani de liceu, inclusiv clasa a douăsprezecea, am participat nu la olimpiadele de chimie sau biologie, ca majoritatea colegilor, ci la olimpiada de română unde am ajuns, de fiecare dată, la faza națională. Mă apucasem de scris fără să visez că voi publica vreodată, pictam, desenam costume și decoruri, iar profesorul meu de desen mi-a sugerat să fac scenografie sau regie. Am renunțat cu greu la lecțiile de pian pentru că nu mai era timp de așa ceva, mă vedeam scriitor, translator, regizor sau avocat, nici într-un caz medic. Toață facultatea m-am amăgit cu gândul că voi putea lucra ca medic având timp și pentru pasiunile mele. Mare naivitate, medicina temeinic studiată și profesată nu-ți lasă timp pentru nimic din ceea ce face parte dintr-un alt domeniu. Doar predatul, însă tot în sfera medicală, s-a integrat formației mele o perioadă și mă bucur că, absolvind și modulul psiho-pedagogic, aș putea relua oricând și această activitate. De altfel, modulul m-a ajutat și în activitatea de speaker ocazional. Sunt medic 100%, nu rămân procente pentru nimic.
– Cum ai ales obstetrică-ginecologie? Să fii oare adepta vreunui curent feminist?
– Culmea, nu am ales obstetrica și ginecologia, sunt medic primar de medicină de familie și am făcut o competență, supraspecializare se numește acum, de trei ani, în planificare familială, un domeniu dezvolat în România din 1990, exact când absolvisem cei trei ani, inerenți pe atunci, de stagiatură. Cum îmi plăcuseră ginecologia, endocrinologia, psihiatria, iar planificare familială (contracepția pe înțelesul tuturor, cu toate că implica, pe lângă consilierea contraceptivă și aplicarea metodelelor contraceptive consacrate – steriletul, pilula, contracepție injectabilă și alte aspecte – bolile cu transmitere sexuală, diagnosticul și urmărirea sarcinii, educația sexuală, diagnosticul și tratamentul menopauzei, screeningul pentru prevenția cancerului de col uterin, tulburările de dinamică sexuală) cuprindea câte puțin din toate, am considerat că fac o alegere inspirată. Și așa am ajuns să fac parte din prima generație de medici de planificare familială din țară, rețeaua dezvoltându-se pe parcurs și cuprinzând cabinete în toate județele, amplasate în policlinici, ambulatorii de specialitate, spitale. Sunt satisfăcută de faptul că solicitarea pentru metode contraceptive este din ce în ce mai mare, că vin în contact cu femei de diverse vârste și din diferite medii sociale, ceea ce face specializarea mea interesantă și de multe ori amuzantă prin sinceritatea discuțiilor care au loc, pe unele le-am shareuit uneori pe profilul meu de Facebook. Iată, acum s-a adus în discuție mai mult că oricând necesitatea orelor de educație sexuala – educație pentru sănătate ar fi termenul potrivit, complexitatea domeniului fiind extrem de largă și sunt convinsă că am, alături de colegii cu aceeași formație, de medicii obstetricieni și ginecologi și de psihologi, un cuvânt greu de spus. Nu mai vorbesc despre anii de început, 1990, când se liberalizaseră întreruperile de sarcină, iar femeile percepeau încă avortul că pe o metodă contraceptivă. Nu pot să nu-mi amintesc bucuria, eliberarea de spaime, ușurarea cu care primeau informația că-și pot practic planifica, singure sau împreună cu partenerul, numărul de urmași. Nu sunt și nu am fost niciodată o feministă, mai degrabă o antifeministă. Declar că, în cele mai multe domenii, bărbații excelează, performează, epatează. Atât în medicină, cât și în artă, dar și în bucătărie. Femeile sunt conștiincioase, meticuloase, perfecționiste, dar marile performanțe le aparțin bărbaților. Desigur, există excepții care se pot însă număra pe degetele de la mâini, dacă nu de la mână. Este foarte adevărat, cascadele se nasc din râuri dar pe cine interesează râul? Curcubeul apare după ploaie, dar cine își mai amintește de ploaie? În top ten chef of the world nu figurează nici o femeie….
– Sunt curioasă să aflu care au fost cele mai mari mulțumiri din profesie? Dar cele mai mari dezamăgiri?
– Satisfacțiile profesionale sunt foarte buna comunicare pe care o am pe un teren perceput ca extrem de delicat atât cu femei, cât și cu bărbați, complexitatea specialității mele, contactul cu generațiile tinere și din ce în ce mai tinere, pentru că vârstă primei menstruații a scăzut la fel și debutul vieții sexuale. Altfel spus, implicarea directă în formarea lor ca adulți și părinți responsabili, adresabilitatea mare, faptul că am făcut o microspecializare, tendință generalizată în întreaga lume, care îmi permite să mă perfecționez permanent în micul meu domeniu de activitate și să colaborez cu alti specialiști, diversitatea și complexitatea muncii mele, faptul că-mi pot largi aria de activitate prin ieșiri „pe teren” și aici mă gândesc în primul rând în școli unde am fost de multe ori solicitată, în absența, încă, a unui program național de educație. Pot spune că aceste „ieșiri” au fost benefice pentru că tinerii au încă reticența de a intra într-o unitate spitalicească pentru a solicita informații, pentru a rezolva o problema de sănătate minoră sau pentru a apela la o metodă contraceptivă. Sigur că au fost și exista dezamăgiri în profesie, am însă o mare capacitate de a uita, satisfacțiile, gândirea pozitiva și siguranță că întotdeauna am făcut bine ceea ce am făcut m-au ajutat să uit. Nu pot altfel, sunt o perfecționistă, ceea ce-mi face uneori viață grea.