* Dialog cu doamna profesor învățător Corina Teșcu, de la Școala Gimnazială „Titu Maiorescu” Iași
Pentru fiecare dintre noi, meseria poate fi o alegere dificilă, însă care poate aduce mii de bucurii. Nu la fel a fost cu doamna profesor Corina Teșcu, de la Școala Gimnazială „Titu Maiorescu”, pentru care educarea copiilor a fost unica opțiune. Am stat de vorbă cu dna Corina Teșcu despre meseria ei și am aflat foarte multe lucruri frumoase.
– De ce v-ați ales profesia de învățător?
– Pentru că nu se putea altfel. Nu îmi imaginam că se poate altfel. Fiind copil de învățătoare, se poate spune că aproape am crescut în cancelarie. Toată copilăria mea a fost înconjurată de caiete aduse la corectat, de lucrări de control pe care voiam să le corectez eu, de planșe, de materiale didactice, de tot ceea ce înseamnă școală. Prima dată când am declarat că vreau să mă fac învățătoare când voi fi mare, aveam șase ani. Mama era modelul meu și este și acum. Apoi, la intrarea în clasa I, când am cunoscut-o pe prima mea învățătoare, am fost fascinată de prezența ei, de calm, de tinerețea ei, căci era în primul an de activitate. M-a marcat profund și mi s-a întărit convingerea că într-o zi voi urma și eu această profesie. De-a lungul timpului, au fost doar două scurte momente când am gândit că voi face altceva. Prima dată, înainte să împlinesc 18 ani, am fost invitată să lucrez ca actriță la Teatrul „Luceafărul”. Părea tentant inițial și mă simțeam extrem de onorată de o asemenea recunoaștere a talentului meu, dar am realizat că ar fi plictisitor pentru mine să joc același rol de mai multe ori. La clasă pot fi cine vreau eu în fiecare zi, nu? Apoi, pe la 20 de ani, m-am gândit să mă fac profesor de muzică, la îndemnul profesorului meu din liceu, unul dintre cei mai dragi sufletului meu și căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru toată bucuria pe care mi-a adus-o prin activitatea dumnealui. Însă nici acest lucru nu mi se potrivea pe deplin. Îmi place să alerg printre disciplinele de studiu și să ghicesc la elevii mei ce cale vor alege în viață. E ca un joc.
– Care au fost cele mai mari bucurii din meseria dumneavoastră?
– Greu de ales! Profesia aceasta este o bucurie permanentă. Chiar și atunci când mă mai supăr pe voi, dintr-un motiv sau altul, eu știu că greșeala aceea este o lecție de viață și mă bucur pentru că ați învățat-o. În rest… cea mai mare bucurie este succesul copiilor mei. Cea mai mare bucurie este să vă văd crescând frumos, fiind din ce în ce mai responsabili, mai empatici, mai creativi. Cea mai mare bucurie este să știu că foștii mei elevi au reușit în viață. Și când spun „au reușit” nu mă refer doar la studii sau carieră. Mă refer și la lucrurile celelalte din viața unui om: au familii, cu copii frumoși și simpatici, au prieteni buni, sunt împliniți. Cea mai mare bucurie este faptul că fac parte din viața voastră, că ceva din ceea ce ați devenit, din ceea ce veți fi, reflectă și munca mea, și dragostea mea, că undeva în viitor va rămâne o fărâmă din ce am încercat să clădesc prin voi.
– Ce vă place cel mai mult la lucrul cu copiii?
– Acum ar trebui să te rog să ghicești, ca să văd cât de bine ai ajuns să mă cunoști. Dar mă supun, căci de data aceasta tu pui întrebările. Să știi că mi-am pus și eu această întrebare și de fiecare dată răspunsul a fost același: nu știu. Pentru că fac tot ceea ce fac cu pasiune și cu bucurie. Sunt zile în care îmi spun că cel mai mult îmi place să fac matematică, fiindcă iubesc să vă pun mintea la treabă. Dar vine ora de română și ascult niște compuneri extrem de inspirate sau niște propoziții foarte frumoase și atunci îmi spun că cel mai mult îmi place româna, că am copii talentați. Vine ora de muzică sau vreo serbare, vă aud cât de frumos cântați și mi se pare că e cel mai frumos lucru din viața mea. Îmi place tot „cel mai mult” să fac proiecte cu voi, și tot „cel mai mult” îmi place să mergem în excursii și în tabere, tot „cel mai mult” îmi place când sunteți curioși, când glumim, când râdem, când ne jucăm, când ne implicăm în campanii pentru cei ce au nevoie de ajutor, când lucrăm împreună. Simplu, nu?
– Care este cea mai frumoasă amintire din copilăria dumneavoastră?
– Cea mai frumoasă amintire întrunește, de fapt, mai multe momente și este mai degrabă un sentiment: emoția dinaintea plecării în excursie. Toate plecările în tabere, în excursii, în simple drumeții, în expediții cu rucsacul în spate, îmi creau aceeași bucurie. Chiar dacă la vremea aceea nu întrebam câte stele are hotelul, căci eram cazați prin școli, din care se scoteau băncile și se puneau paturi, bucuria de a fi cu colegii era nemărginită. Stăteam, de cele mai multe ori, câte 20 de copii într-o cameră, dar distracția era atât de mare, că nu mai conta. Cred că acesta este și motivul pentru care vă duc atât de des la plimbare: vreau să trăiți și voi bucuria aceasta și vreau să o retrăiesc și eu alături de voi.
Amalia Juverdianu