Până nu demult am urât dimineațile cu ceață. Mă întristau, mai ales cele de toamnă. Mi se păreau a fi lacrimi uscate ce pluteau printre noi ca niște fire de praf. Apoi le-am privit altfel și am văzut că aduc mereu un mister și o liniște care par să suspende timpul. În zori, când orașul încă dormea, am pornit pe aleile învăluite într-o mantie argintie. Străzile păreau să se piardă în ceața densă, creând o scenă demnă de un tablou suprarealist. Am simțit calmul uimitor din inima orașului adormit, undeva între vis și realitate.
Pe măsură ce pașii mei striveau străzile pustii, simțeam mângâierile ceții pe față. Îmi îndepărtase grijile, lăsând în urmă doar esența pură a existenței. A fost ca și cum natura a lăsat în jos o cortină de ceață pentru a ascunde frumusețea nefirească a lumii, păstrând-o doar pentru cei dornici să intre în acest basm.
La fiecare colț de stradă, contururile lumii se schimbau, creând o atmosferă de vis, unde totul părea posibil. În această liniște profundă, m-am regăsit pe mine, într-un dans în care ceața care a deschis porțile spre un univers al posibilităților infinite.
Diminețile cu ceață nu sunt doar un spectacol al naturii, ci o invitație de a explora adâncurile sufletului, într-o lume unde timpul și spațiul se întrepătrund într-un vals etern. Ca între doi oameni care se iubesc fără să-și spună, lăsând doar privirile să facă mărturisiri.