Diminețile ploioase de noiembrie par să vină cu o notă de melancolie. Pe trotuarul umed, pașii își găsesc ritmul într-o liniște ireală. Ultimele felinare clipesc tainic, ascunzând în noapte secrete ce
niciodată nu vor fi aflate. Pentru că nu vrem, chiar dacă tăcerile dor. Ne dor, la fel ca și amintirile netrăite, doar râvnite.
Ploaia își face loc spre noi încet, conturând trasee sinuoase, asemenea gândurilor. Este o dimineață în care timpul pare să se miște mai încet. Există o frumusețe aparte în această monotonie cromatică, în care frunzele strivite, îmbibate de stropi, își intensifică culorile, de parcă ar striga vieții că trebuie să continue să se rotească în spirale, uneori mohorâte, alteori pline de sclipiri. Ca un dans al dervișilor, ale căror mâini vor să aducă împreună Lumea de Sus cu Lumea de Jos.
Cerul, un tablou în nuanțe de gri, pare să se unească într-o dans cu pământul, trimițând picături fine ce mângâie frunzele arămii, acum adormite în tăcere. Străzile pustii, mărginite de copaci goi, spun povești despre încă o toamnă.
Îmi plac diminețile ploioase în care lumea pare să fi apăsat pe butonul de pauză…