M-au fascinat mereu farurile. Mi le-am imaginat ca niște castele care prin viață doar noaptea, cu încăperi prin ale căror ferestre intră razele Lunii și iese lumina călăuzitoare pentru cei care rătăcesc calea. Castele care ascund taine despre corăbiile scufundate, despre naufragii și apele adânci din care uneori răzbat cântece de sirenă.
Farurile, acele turnuri înalte și misterioase care veghează apele, sunt și martori, dar și simboluri ale speranței, călăuze în noaptea întunecată. Strălucesc mereu, ghidând corăbiile spre siguranță, asemenea unor veghetori neclintiți în fața valurilor înfuriate și a furtunilor necruțătoare.
Naufragiile spun povești despre corăbii pierdute, visuri înghițite de mare, dar și despre curajul și speranța celor care se confruntă cu forțele neîmblânzite ale naturii. Fiecare epavă ajunsă pe fundul mării este un capitol în istoria navigației, un semn al vulnerabilității umane în fața măreției oceanului.
Fiecare dintre noi avem o colecție de faruri și naufragii. Unele ne-au îndrumat către lumină, ferindu-ne de vâltori din care am fi ieșit răniți. Altele ne-au ascuns căile întunecate, rotind razele lunii spre mări fără ape tulburi. Naufragiile ne-au ajutat să ne întoarcem acasă, să ne reîntoarcem către noi, chiar dacă uneori fără comorile câștigate și răpite de vâltori în care am fost atrași. Farurile și naufragiile ne îndreaptă mereu către un port sigur.
Se întâmplă uneori să stăm pe mal și să privim naufragii, clipe în care, în loc să ne temem de forțele imprevizibile ale naturii, ar trebui să le prețuim ca și lecții pe care altfel nu le-am învăța. Rostul unei furtuni este să curețe, să rupă vechiul de ce va să vină, să dea deoparte vremurile pentru un timp nou. Un Sens nou, un Rost mai bun, în care fiecare dintre noi ne suntem far sau naufragiu. Purtăm fie lumină, fie vâltori în care ne atragem singuri.