Când a atins-o, a durut-o din nou. I-a simțit nu doar răceala metalului, ci și ghimpii mici, care, deși șlefuiți de mâna bijuteriului, tot o mai răneau. Așa i-a cerut ea, să-i facă o brățară din sârmă ghimpată, ca să-și amintească mereu de punțile care separă o vreme plină de umbre și tăceri apuse de cea învăluită în promisiunea unei renașteri ce stătea parcă în așteptare. Strâns îm pumnul ei mic, metalul rece, cândva gard între lumi, între amintiri și speranțe, a început să capete un alt chip, un alt sens, într-o poveste nouă, un basm al dorinței nerostite, al iubirilor care par să pâlpâie dincolo de vălurile nevăzute ale timpului.
În mâinile artistului ce-și purta și el propriile tăceri, sârma ghimpată s-a transformat într-o bijuterie cu o frumusețe adânc ascunsă, delicată și periculoasă. Ghimpii ei erau acum o chemare misterioasă, amintind de acele dorințe neîmplinite, acele iubiri care așteaptă, suspendate, între două lumi. Fiecare spin, o amintire ascuțită, o rană veche și, totodată, o vindecare tăcută, poartă în sine ecoul unei lumi nevăzute care pare a fi separată, dar care își trimite umbrele și luminile de-o parte și de alta a timpului.
De câte ori privea bijuteria, simțea că ascunde un trecut nelămurit, o vreme netrăită pe deplin, o promisiune care încă arde mocnit. Era ca și cum ar purta dorul unei iubiri vechi, uitate, și speranța alteia care nu și-a găsit încă locul. Sârma ghimpată, împletită în cercuri delicate, purta acum o poveste secretă, un cântec mut al unei lumi care se întretăia cu cealaltă, acolo unde spaimele de altădată erau doar ecouri, iar rănile doar șoapte dulci-amărui.
Brățara ei din sârmă ghimpată nu era pentru oricine. Fusese creată ca un talisman pentru cei ce cunosc dorul, care simt că între două lumi aparent separate există un fir nevăzut, o legătură tainică. În spinii șlefuiți și transformați în artă fusese ascunsă dorința de a uni ceea ce a fost despărțit, de a găsi iubirile pierdute în vreme, de a înfrunta spaimele și de a le lăsa în urmă ca pe niște petale uscate.
Metalul își pierduse astfel duritatea și răceala, devenise o metaforă, o chemare, o mărturie a timpului, o poezie a dorinței care se naște din suferință și renaște în frumusețe. Era doar un memento că lumile noastre se ating, că timpul vindecă, și că iubirea, deși amânată, este întotdeauna acolo, gata să înflorească printre ghimpi. Brățara din sârmă ghimpată devenise simbolul unei renașteri tăcute și, în același timp, al unui mister care va rămâne mereu viu, ca o dorință netrăită, dar întotdeauna aproape.