Agatârșii, oamenii de aur ai dacilor. Misterele unui popor pasionat de sex, putere și nemurire

Agatârșii (Agathyrsi) erau un popor misterios din Antichitate, menționat în special de Herodot în „Istorii”. Locuiau la nord de Dunăre, pe teritoriul de astăzi al României și Ucrainei, în apropierea râului Maris, identificat de unii istorici cu Someșul sau Mureșul. Cultura lor prezenta trăsături distincte față de vecinii lor scitici, fiind descriși ca având un stil de viață mai blând și mai organizat, cu un accent deosebit pus pe unitatea socială.

Herodot îi descrie pe agatârși ca având obiceiul de a-și tatua corpul, fiecare desen simbolizând un statut social sau o apartenență la un anumit grup. Se spune că utilizau vopsele albastre sau verzi, obținute probabil din plante locale, pentru a-și colora pielea. Un alt aspect interesant al acestui popor era pasiunea lor pentru podoabele din aur, ceea ce sugerează că fie dețineau resurse aurifere, fie erau implicați într-un comerț activ cu alte populații din zonă.

Religia lor rămâne un subiect de speculație, însă Herodot sugerează că practicau un cult în care bunurile și chiar relațiile conjugale erau împărțite între membrii comunității. Poligamia ritualică era o practică firească, normal. Acest mod de viață ar fi avut scopul de a menține o unitate socială puternică, eliminând conflictele interne. În plus, legăturile lor strânse cu natura și cu elementele cosmice i-au făcut pe unii cercetători să presupună că aveau un sistem spiritual influențat atât de credințele tracice, cât și de cele scitice.

În relația cu sciții, agatârșii par să fi încercat să-și mențină independența, însă nu au fost întotdeauna capabili să reziste presiunii exercitate de acest popor războinic. Când regele persan Darius I a pornit o expediție împotriva sciților, agatârșii au refuzat să se alăture alianței împotriva perșilor, ceea ce i-a poziționat ca un factor distinct în echilibrul de putere din regiune. Această atitudine sugerează că erau un popor care prefera diplomația în locul confruntării directe, dar care era conștient de fragilitatea poziției sale între marile forțe ale epocii.

Dispariția agatârșilor este un subiect nesigur, deoarece sursele istorice nu mai fac referire la ei în perioada romană. Cel mai probabil, au fost asimilați de dacii care dominau zona sau s-au împrăștiat în urma presiunilor migratoare din stepele nord-pontice. Există ipoteza că unele elemente ale culturii lor au fost preluate de daci, iar anumite aspecte ale spiritualității lor s-ar fi perpetuat în mitologia traco-getică.

Oamenii aurului și ai soarelui

În ceea ce privește influența agatârșilor asupra miturilor românești, există unele teorii care leagă acest popor de legendele autohtone. Deși nu există dovezi directe, s-a sugerat că anumite practici religioase ale dacilor, precum venerarea soarelui sau a unor zeități legate de natură, ar putea avea rădăcini mai vechi, poate chiar de pe vremea agatârșilor. În plus, tatuajele despre care vorbește Herodot ar putea fi un precursor al simbolurilor decorative tradiționale, cum sunt cele de pe costumele populare românești sau de pe ceramica neolitică.

Un alt element care îi poate lega pe agatârși de tradițiile românești este pasiunea pentru aur. În basmele și legendele românești, aurul este adesea un simbol al puterii, al cunoașterii sau al protecției divine, iar acest lucru ar putea fi o moștenire a fascinației pe care agatârșii o aveau față de acest metal prețios. De asemenea, existența unor ritualuri comunitare puternice, precum cele legate de solstiții sau de ciclurile agricole, ar putea avea rădăcini în obiceiurile agatârșilor, care, conform lui Herodot, puneau mare preț pe comuniunea spirituală a grupului.

Deși nu putem afirma cu certitudine că agatârșii au avut un impact major asupra mitologiei și folclorului românesc, prezența lor în această regiune timp de mai multe secole sugerează că au influențat în mod subtil populațiile care i-au succedat. Astfel, rămân o piesă importantă a mozaicului etnic și cultural al strămoșilor poporului român.