Altarul Urii și inimile de carton

Există oameni care s-au născut pentru a îmbrățișa Iubirea, dar care, rătăciți printre umbrele lumii, și-au așezat genunchii pe altarul greșit, pe cel al Urii. Cu inimi de carton, fragile și goale, au căutat să fărâmițeze frumosul și binele, sperând că, odată distruse, vor putea umple vidul din sufletele lor. Dar frumusețea nu se sfarmă, iar binele, asemenea unei flori crescute printre ruine, înflorește dincolo de orice umbră.

Ei s-au urcat pe piedestaluri închipuite, construite din iluzii și din propria lor sete de recunoaștere. Credeau că de sus vor primi slavă, aplauze, admirație. Dar de acolo, de la înălțimea unde s-au cocoțat, n-au auzit decât ecoul propriilor blesteme întorcându-se către ei, vocile urii pe care o aruncaseră lumii. Acolo, în solitudinea înălțimilor lor de gheață, și-au dat seama că gloria este o mască falsă, care se lipește de chip doar cât timp sufletul încă mai păstrează scânteia iubirii. Când aceasta piere, gloria se destramă, lăsând în urmă doar ecoul unui râs fals și neputincios.

Și-au cioplit chipurile în ceară, modelându-le după imagini pe care le credeau atrăgătoare, așteptând închinăciuni și adorare. Dar ceara se topește sub propria lor răutate, sub focul urii pe care l-au aprins pentru alții. În loc de laude, au rămas cu privirea pierdută asupra resturilor de lumânare topită, un simbol al propriului sfârșit, al propriei nimicnicii.

În sufletele lor nu crește nimic. Pământul pe care calcă le este sterp căci au refuzat să sădească în el semințele binelui, sperând că pot smulge flori din grădinile altora. Dar frumusețea nu poate fi furată. Poți distruge o floare, dar parfumul ei rămâne. Poți încerca să fărâmițezi frumosul și binele, dar ele nu trăiesc în piatră, ci în inimile celor ce știu să le vadă.

Minciuna le-a fost aliată, dar zâmbetul ei fals nu a putut înlocui căldura adevărului. Ea lasă în urma sa un fum gros, o pucioasă amară ce macină încet sufletul celui ce o rostește. Minciuna este o lumină falsă, un soare de carton care arde doar atât cât să orbească, niciodată cât să încălzească. Nimic nu rămâne din ceara topită și din minciunile sfărâmate.

Dar lumea nu se naște din ură. Nici frumusețea, nici adevărul, nici lumina nu se sting sub suflarea întunecată a celor care se hrănesc din întuneric. În ciuda celor care privesc cu dispreț, căutând să murdărească ce e pur, există cei care văd mereu lumina. Cei care își urmează drumul către sine, către acea stea sub care s-au născut, către flacăra ce le-a fost pusă în suflet de la începuturile timpului.

Iubirea nu are nevoie de altare sculptate în piatră și ură; ea trăiește în inimile celor care știu că lumina nu se stinge niciodată pentru cei care aleg să o urmeze.