Există dorințe care nu spun nimic. Nu cer, nu plâng, nu bat din picior. Nu explodează ca artificiile, nu se întind pe pereți în postere motivaționale.
Stau.
Tăcute.
Așteaptă.
Par a nu exista. Dar există.
Sunt acolo, în spatele respirației, în tresărirea care vine uneori fără motiv, în visul care te ia prin surprindere când credeai că nu mai vrei nimic.
Dorințele acestea nu au dispărut. Doar s-au retras într-un colț unde nu doare.
Pentru că, la un moment dat, când erai prea mic sau prea pur ca să-ți pui scuturi, cineva ți-a zis:
„Nu visa.”
„Nu o să poți.”
„Mai bine să nu-ți faci iluzii.”
„Fii realist.”
„Stai în banca ta.”
Și ai crezut.
Pentru că era adultul tău. Pentru că vocea aceea părea sigură. Pentru că n-aveai de unde să știi că speranța nu e ceva greșit.
Așa că ai ascuns dorința. Ai împăturit-o cu grijă și ai pus-o într-un sertar. Ai învățat să spui „nu contează”, „nu-mi pasă”, „oricum nu e pentru mine”.
Și totuși…
Acel sertar încă e acolo.
Și din când în când, chiar și în cele mai liniștite seri, se deschide singur, ca și cum ceva din tine încă își amintește că știe să spere.
Nu pentru glorie. Nu pentru aplauze.
Ci pentru a fi cine ești.
Pentru a simți din nou că trăiești cu un rost care te înalță, chiar și puțin.
Fluturii nu zboară imediat.
Stau în cocon. Se desfac greu. Se tem și ei de zborul lor.
Dar nu pentru că n-ar fi meniți să zboare. Ci pentru că le trebuie timp. Liniște. Lumină caldă. Încurajare.
La fel e și cu ambiția aceea care pare că lipsește. Nu e absență. E doar o aripă încă netestată.
Poate că n-ai nevoie de obiective mari. Poate că nu trebuie să-ți „îndeplinești potențialul” într-un sens spectaculos.
Poate tot ce ai nevoie e să te apropii de tine.
Să-ți întrebi inima:
Ce îți dorești tu, când nu te mai sperii?
Ce ți-ar plăcea să faci, dacă nu s-ar uita nimeni?
Ce-ai vrea să păstrezi, dacă nu ai mai pierde nimic?
Unii oameni nu și-au pierdut ambiția.
Doar că nimeni nu i-a învățat cum se ține de mână un vis fragil.
Așa că îți spun acum, dacă ai avut vreodată senzația că ai rămas pe loc, că ai „ratat”, că e prea târziu sau că nu meriți să vrei:
Poți începe oricând.
Nu e rușine să ai vise tăcute.
Nu e prea târziu să scoți dorințele din sertar și să le șoptești: „Te-am auzit.”
Pentru că în fiecare dintre noi trăiește un fluture care n-a zburat încă.
Și uneori, tot ce are nevoie ca să-și întindă aripile e un pic de căldură.
Un pic de curaj.
Și un om care să-l privească cu blândețe și să-i spună:
„Ești gata. Chiar dacă ți-e teamă, poți să încerci.”
Lumea te așteaptă. Nu ca să te judece. Ci ca să te vadă.”