Dialog cu dr. Mihaela Vidan Popa, medic primar dermatolog la Clinica Medlife Grivița București
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră Primăvara Dermatologică Ieșeană (PDI)? Dincolo de un eveniment științific, cu accent pe legătura personală, emoțională, comunitară?
– Cred că va trebui să reiterez răspunsul pentru că, de foarte multe ori, spun același lucru în altă formă. În afara unui proiect științific gigantic, pe care profesoara Daciana Brănișteanu a reușit să-l contureze într-o manieră spectaculoasă, PDI înseamnă întâlnirea emoționantă cu oameni pe care abia aștept să-i revăd în fiecare an. Sunt acei oameni cu care schimb emoții, păreri despre viață și despre viitor.
– Cum credeți că a evoluat manifestarea de-a lungul anilor, din perspectiva unui participant fidel și implicat? Vă invit la un moment de rememorare și reflecție, la o călătorie în timp.
– Dacă PDI a început ca un eveniment pe care l-am resimțit drept unul de familie, în care făceam schimburi profesionale într-un cadru cald, acum este un eveniment mondial – dacă nu este prea mult spus.
S-a ajuns la o structură profesională, organizatorică și afectivă de factură mult mai înaltă. Poate „mondial” pare un cuvânt măreț, dar cam asta este realitatea. Ne întâlnim cu oameni care vin din toată lumea, fiecare aduce alți specialiști și tot așa, PDI crește de la an la an. Este ca un copac care înflorește primăvara și care, în fiecare an, are o coroană din ce în ce mai bogată.
– Cum se reflectă spiritul colaborativ al acestei manifestări în practica dumneavoastră de zi cu zi, în relația dintre știință, echipă medicală și pacient?
– Eu primesc tot ce mi se oferă și chiar mai mult, precum un cerșetor dornic de cunoaștere. Așa sunt. Iar din ceea ce primesc, dau și celor din jur – pacienților mei. Lor le ofer de fiecare dată mai mult, fiindcă și eu primesc mereu mai mult.
– Există o amintire sau întâlnire specială de la PDI care v-a marcat în mod deosebit?
– Pentru mine, specială este fiecare întâlnire cu Daciana Brănișteanu, și o spun fără ipocrizie. Nici nu știu cum să definesc aceste întâlniri astfel încât să sune cât mai onest, dar asta este realitatea mea. De câte ori o revăd, este un exemplu pentru mine.
Dacă aș lua viața de la capăt, aș vrea să fiu precum Daciana Brănișteanu, pe care o cunosc de mulți ani. Ne-am întâlnit într-o excursie în Franța, organizată de o companie. Acolo am descoperit-o ca pe o achiziție substanțială, afectivă, în primul rând. Atunci mi-a spus:
„Miki, într-o zi eu voi face o conferință despre care vor afla toți medicii, toți profesioniștii din domeniu. Voi furniza experiența mea profesională și a altor specialiști de renume și o voi dărui cu tot sufletul.”
I-am răspuns: „Știi cât de greu este ceea ce vrei să faci? Trăim într-o lume în care să construiești ce spui tu pare destul de improbabil. Este foarte greu. Oamenii, în ziua de astăzi, îți pun mai multe piedici decât să te ajute.”
Iar ea mi-a spus: „Ține bine minte ziua de astăzi. Voi reuși! E proiectul meu de suflet, vreau să dau tot ce am învățat – și de la viață, și din punct de vedere profesional.”
Cam despre asta este povestea PDI: una de suflet, de menire și de viitor.
– Dar povestea medicului Mihaela Vidan Popa cum arată? De ce v-ați dorit să fiți medic? Ce v-a atras la dermatologie și ce înseamnă pentru dumneavoastră sprijinul acordat oamenilor?
– În primul rând, s-a dovedit că, pentru a fi un medic foarte bun, este esențial să ai empatie. De-a lungul timpului, am observat că reușesc, foarte natural, să mă sincronizez cu emoțiile oamenilor și să le înțeleg nevoile. Astfel, am înțeles că destinul meu presupune să le ofer oamenilor timp și înțelegere.
Medicina a fost mai mult decât o vocație, a fost o dedicație către oameni. A doua pasiune a mea este psihologia.
– Și unde se află dermatologia?
– A fost și o alegere, și o cale de destin. Când s-a tras linia, am înțeles că dermatologia înseamnă nu doar rezolvarea problemelor pacienților, ci și bucuria de a-i vedea mai sănătoși și mai frumoși.
Și, pentru că am simțit că frumusețea vine și din interior, am urmat și psihologia. Mi-am dorit ca oamenii să fie mai frumoși și în interior, nu doar în exterior.
– Frumusețea vine din suflet, în primul rând – de acolo apare tot ce vă doriți pentru dumneavoastră și pentru pacienții dumneavoastră. Și dacă ar trebui să vă definiți într-un singur cuvânt, ce ați spune despre medicul Mihaela Vidan Popa?
– Îmi doresc ca pacienților să le fie bine și să fie sănătoși. Aș vrea să-și amintească de doctorița Vidan într-o manieră frumoasă. Să se gândească la ea ca la medicul care, în primul rând, a simțit ceva pentru ei și, apoi, a făcut ceva pentru ei.
Cum m-aș defini într-un cuvânt? Onestitatea. Acesta este cuvântul care mă definește.
– Eu aș adăuga și bucurie.
– (Zâmbește) Vă mulțumesc foarte frumos. Da, și bucurie… și, cu siguranță, aș adăuga mai multe. Ca medic – fiindcă asta sunt în primul rând – prin onestitate înțeleg transparența față de pacient.
Înseamnă și asumarea de a mă poziționa acolo unde cred că îmi este locul. Înseamnă dorința de evoluție umană și profesională, din toate punctele de vedere.
Dacă vorbim despre bucurie, trebuie să îi aduc în lumină pe pacienți. Sunt un medic care operează și, în timp ce face chirurgie, râde cu pacienții. Uneori, ei râd atât de mult încât îi rog frumos să se abțină, că nu-mi mai iese sutura perfectă.
Sunt un medic care nu are nicio poziție ierarhic superioară față de pacient. Pacientul este șeful meu. Eu sunt superioară doar prin natura meseriei, așa cum și pacientul îmi este superior în profesia lui. Dar, în cabinet, suntem egali.
Îmi place o astfel de poziționare. Am răbdare cu pacienții, îi ascult. Sunt empatică, sunt veselă, și această atitudine se vede în relația cu pacienții – care cu greu se mai despart de cabinetul meu.
E o bucurie să-i văd pe oameni, să le fiu alături, să simt că și ei mă îndrăgesc. Eu iubesc oamenii și cred că, de fapt, esența noastră este să ne iubim.
– Unde se întâlnesc cele trei coordonate – omul Mihaela Vidan Popa, medicul Mihaela Vidan Popa și psihologul Mihaela Vidan Popa?
– În suflet. Profesia de dermatolog presupune aplecarea către suferința omului și am această atitudine sensibilă. Ca psihologul care voi deveni – și cred că voi fi unul foarte bun – tot acolo merg ca direcție.
Este important să înțelegi care este natura interioară a omului. Iar omul care sunt eu, în viața de zi cu zi, tot acolo ajunge.
Intersecția celor trei coordonate este la nivel de empatie, la nivelul acelei rezonanțe de care ai nevoie pentru a-l înțelege pe cel de lângă tine.
Și, privind în urmă, îmi dau seama că PDI a fost mereu, pentru mine, tocmai acest loc în care sufletul, vocația și drumul profesional se întâlnesc firesc. De aceea spun: povestea PDI este una de suflet, de menire și de viitor.