Nu-mi amintesc când am început să mă întreb care parte din mine nu trăiește cu adevărat. Poate într-o zi tăcută de aprilie, poate într-un vis uitat, poate într-un moment de liniște în care am simțit, fără să pot numi exact ce, că ceva în mine a rămas în urmă. Știu doar că întrebarea a venit blând, dar apăsat, ca o bătaie discretă în ușă. Așa cum bate primăvara în inima celor care au stat prea mult în iarnă.
Simt că există în mine o parte care vrea să revină la lumină. Nu cu zgomot și nu în pași mari, ci cu o tresărire delicată, ca un mugur care încolțește într-un colț uitat al grădinii. Poate e copilul care ar fi vrut să danseze pe masă și n-a avut voie. Sau adolescentul care scria poezii și apoi le rupea, temător. Poate e adultul care încă mai visează, dar își păstrează visurile ascunse, de teamă că nu e momentul, că nu e loc, că nu se cade.
Această parte a mea, care tânjește spre lumină, nu vrea multe. Vrea să respire, să iubească fără să se teamă, să scrie fără să se judece, să stea în liniște fără să simtă că pierde timpul. Vrea să-și întindă brațele dimineața și să simtă că e în regulă să primească. Că nu trebuie să merite totul prin efort, sacrificiu și justificare.
Dar a stat mult timp ascunsă. Nu pentru că cineva a închis-o cu forța, ci pentru că a fost învăluită în promisiuni de siguranță. A fost ținută în loc de acele „trebuie”, „nu acum”, „nu așa”, care vin uneori de la oameni dragi, alteori din propriile gânduri. A fost acoperită de teamă – teama că, dacă se arată așa cum este, va fi greșit în ochii celorlalți. Că va fi considerată slabă, nepotrivită, visătoare într-o lume pragmatică și grăbită.
Am închis-o și eu, uneori. Cu mâna mea. De rușine. De frica de a fi prea mult sau prea puțin. De gândul că sensibilitatea trebuie ascunsă, că e nevoie să fii tare, mereu pregătit, mereu corect.
Și totuși, ea nu a plecat. Nu s-a stins. A rămas acolo, într-un colț adânc și tăcut, ca o scânteie care nu încetează să aștepte primăvara.
Cine a ținut-o captivă? Poate eu, poate părinții care m-au iubit dar au fost temători, poate profesorii care au încercat să mă modeleze după standarde, poate o lume întreagă care m-a învățat că lacrimile trebuie șterse repede și că dorințele trebuie amânate până la un „cândva” care nu mai vine.
Frica de a fi judecată m-a însoțit mult timp. O umbră familiară, care îmi șoptea că e mai sigur să nu mă arăt întreagă. Că dacă las totul la vedere, ceilalți se vor retrage. Poate că uneori chiar s-au retras. Dar poate și eu m-am îndepărtat prima, ca să nu apuce alții să o facă.
Și totuși… în ultima vreme, am simțit ceva. Nu un miracol, ci o mișcare interioară, o reamintire că totul se poate întoarce la viață. O Înviere, dar nu solemnă, ci blândă. Asemenea unei dimineți în care te trezești și, fără motiv anume, îți vine să zâmbești.
Pentru cine aș vrea să deschid larg ferestrele? Pentru fetița care visa să cunoască tot ce e frumos. Pentru cea care ar dansa oricând, chiar și fără muzică. Pentru femeia care are ceva de spus și nu mai vrea să aștepte momentul perfect. Pentru sinceritatea care tremură, dar spune adevărul. Pentru zâmbetul care nu-și mai cere scuze. Pentru dorința de a trăi nu doar corect, ci viu. Adevărat. Complet.
Poate că ar trebui, din când în când, să ne oprim și să ne întrebăm, cu delicatețe: Cine din mine așteaptă Lumina? Și să nu fugim de răspuns. Să-l ascultăm, chiar dacă ne înmoaie genunchii.
Pentru că adevărata Înviere nu vine din clopote și nici din ritualuri.
Vine în clipa în care, fără să ne mai ascundem, alegem să Fim.