Un dosar cu fete exploatate sexual, politicieni și oameni de afaceri ajunge pe scenă la Iași. Marți, 6 octombrie, de la ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Luceafărul, Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI) aduce „Cazul Epstein de România”, producție a Teatrului Apropo București, spectacol 16+, cu o durată de 70 de minute. Dincolo de cazul real de la care pornește, spectacolul intră într-o zonă mult mai greu de privit: manipularea, frica, presiunea socială, dependența afectivă și tăcerea care poate proteja un întreg mecanism de exploatare. Înaintea întâlnirii cu publicul ieșean, Ana Monica Vîlcu, Șerban Melnic și Cosmin Gaspar vorbesc, într-un dialog colectiv, despre cea mai incomodă graniță a teatrului documentar: cât de departe poți merge cu adevărul fără să transformi suferința reală în spectacol.
– Titlul „Cazul Epstein de România” este extrem de puternic, dar și periculos: poate deschide imediat o conversație, însă poate și transforma o tragedie reală într-un brand recognoscibil. Unde ați tras linia dintre forța unui titlu și riscul de senzaționalizare a traficului sexual?
– Ceea ce este cel mai greu în teatrul independent este să aduci publicul în sală. Noi facem spectacole care ridică întrebări și încercăm, prin teatrul documentar, să lăsăm spectatorii să reflecteze la realitatea din jurul lor. Senzaționalul a atras dintotdeauna atenția oamenilor – îl vedem la televizor, pe rețelele sociale, în modul în care alegem știrile pe care le citim sau serialele pe care le urmărim.
Întrebarea pentru noi a fost: de ce să nu folosim această forță și în teatru? Nu pentru a crea șoc sau pentru a aduce ceva artificial nou, ci pentru a apropia publicul de realitatea în care trăim. Credem că linia dintre un titlu puternic și senzaționalism este dată de adevărul subiectului. Vorbim despre fapte care s-au întâmplat și care, din păcate, continuă să existe. Nu ascundem aceste realități și nu le transformăm în ficțiuni confortabile. Tot ceea ce am făcut până acum pornește din nevoia de a aduce adevărul cât mai aproape de oameni și de a-i lăsa să își formeze propriile concluzii.
– În teatrul devised, adevărul scenic nu aparține unui singur dramaturg sau regizor, ci se construiește colectiv. Într-un caz real, cu victime, anchete, politicieni și oameni de afaceri, cine are însă ultimul cuvânt asupra „adevărului” care ajunge pe scenă și cum ați rezolvat contradicțiile dintre documente, mărturii și interpretarea artistică?
– Am încercat să păstrăm o formă a realității bazată pe documente, mărturii și fapte verificabile. Evident, în orice proces artistic există și o componentă de interpretare, însă nu ne-am dorit niciodată ca aceasta să modifice realitatea sau să schimbe sensul faptelor.
Scopul nostru a fost să prezentăm evenimentele cât mai aproape de felul în care s-au petrecut. Nu am încercat să cosmetizăm situațiile și nu am modificat date, documente sau informații esențiale. Au existat momente în care a trebuit să ne imaginăm anumite detalii pentru a construi o formă scenică, dar întotdeauna am rămas ancorați în informațiile reale pe care le aveam. Pentru noi, adevărul documentat a fost punctul de plecare și limita pe care nu am vrut să o depășim.
– Teatrul documentar poate spune lucruri pe care jurnalismul sau un dosar penal nu le pot spune, dar tocmai această libertate îl poate face vulnerabil. Ce v-ați interzis să puneți pe scenă, deși ar fi fost spectaculos, pentru că nu putea fi susținut suficient de fapte sau ar fi încălcat o limită etică?
– Până acum nu am simțit că ne-am impus limite în sensul spectaculosului, pentru că nu am căutat niciodată să fim spectaculoși cu orice preț. În cazurile pe care le-am documentat, realitatea însăși conține elemente extrem de puternice.
Din tot materialul documentat am ales ceea ce era relevant pentru înțelegerea subiectului și pentru public. Am folosit surse reale și imagini reale atunci când am considerat necesar și nu ne-am ferit de adevăr. Desigur, anumite momente au fost transformate în situații teatrale pentru a funcționa scenic, dar nu am creat niciodată o scenă doar pentru efect sau șoc. Dacă ceva nu putea fi susținut de fapte, nu și-a găsit locul în spectacol.
– Spectacolul propune patru personaje și patru perspective asupra aceleiași realități. Există însă riscul ca, oferind fiecăruia o perspectivă, scena să creeze o falsă echivalență între victimă, traficant, beneficiar sau martorul care a ales să tacă. Cum evitați ca „toate vocile trebuie ascultate” să devină „toate vocile au aceeași greutate morală”?
– Cazul propune în sine perspective diferite asupra aceleiași realități, însă asta nu înseamnă că toate au aceeași greutate morală. Fiecare victimă are propria suferință și propria poveste, iar din punct de vedere moral nu credem că aceste experiențe pot fi ierarhizate.
Prin păstrarea anonimatului și prin construcția personajelor, am încercat să reprezentăm experiențe și mecanisme mai largi, nu doar persoane individuale. Personajele nu sunt portrete ale unei singure persoane, ci reunesc experiențe și perspective multiple. Scopul nostru nu este să relativizăm responsabilitățile, ci să oferim spectatorului contextul necesar pentru a înțelege universul în care aceste lucruri au fost posibile.
– Îi invitați explicit și pe adolescenți la un spectacol despre manipulare, exploatare sexuală, frică și dependență afectivă. Cum faci un spectacol suficient de dur încât un adolescent să înțeleagă mecanismul traficului, dar fără să transformi suferința victimei în imagine șocantă sau în voyeurism teatral?
– Este o provocare reală. Am văzut de multe ori proiecte care își propuneau să prevină anumite comportamente, dar care ajungeau să stârnească mai degrabă curiozitate decât înțelegere. Noi nu ne propunem să ținem o lecție și nici să construim o poveste care să ceară milă sau să devină patetică.
Ne dorim să prezentăm realitatea așa cum este, bazându-ne pe documente și fapte reale. Mulți adolescenți au auzit despre astfel de subiecte, dar nu știu cum să se raporteze la ele. Astăzi, accesul la informație este nelimitat, iar rețelele sociale sunt pline de conținut care poate fi dificil de înțeles sau de filtrat.
Noi încercăm să oferim un context și o perspectivă asupra unor realități care există și care îi pot afecta direct sau indirect. Imaginea puternică poate atrage atenția inițial, dar ceea ce ne interesează este conștientizarea. Am observat acest lucru și la „Cazul Tundrea”, primul nostru spectacol documentar, când am jucat pentru o clasă de adolescenți. Pe măsură ce povestea avansa, atenția lor devenea tot mai mare. O poveste adevărată, spusă fără judecăți și fără artificii, poate avea un impact mai profund decât o știre șocantă.
– Poate teatrul să producă o consecință reală într-un asemenea caz sau ne oferă doar confortul moral că „am aflat și ne-am indignat”? Ce ar trebui să se întâmple cu un spectator după cele 70 de minute pentru ca dumneavoastră să considerați că spectacolul nu a transformat încă o dată victimele în materie de consum public?
– Este o întrebare pe care ne-am pus-o și noi de multe ori. Este etic să luăm astfel de cazuri și să le transformăm în spectacole? Ce se întâmplă după ce se termină reprezentația? Cum putem măsura efectul real asupra publicului?
Nu știm cu exactitate ce ia fiecare spectator cu el la final, dar știm de ce facem acest tip de teatru. Ne preocupă adevărul și ne preocupă problemele societății în care trăim. Nu credem că un spectacol poate rezolva singur astfel de probleme, însă credem că arta poate genera conștientizare și poate deschide conversații necesare.
Multe dintre aceste cazuri dispar odată cu trecerea timpului, rămân în arhive sau sunt uitate. Nu putem schimba ceea ce s-a întâmplat, dar putem readuce aceste povești în atenția publicului și putem arăta că ele fac parte din realitatea noastră. Până la urmă, cum poți face cunoscută o problemă dacă nu vorbești despre ea? Prin teatrul documentar încercăm să aducem în spațiul public povești care merită să fie cunoscute și discutate, în speranța că ele pot contribui la o societate mai conștientă și mai atentă la propriile vulnerabilități.