* dialog cu Mădălina Manta, o ieșancă iubitoare de muzică și de frumos, într-o mărturisire despre curaj, feminitate și vindecarea prin muzică
Într-o lume grăbită și adesea lipsită de răbdare, există suflete care își poartă muzica lăuntrică ca pe o armură invizibilă. Această confesiune delicată dezvăluie cum schimbarea, iubirea de sine și puterea artei devin punți către ceilalți, dar mai ales către propria esență.
-Care a fost încercarea cea mai delicată pe care a trebuit să o traversați în carieră și în ce fel v-a desăvârșit ca om?
– Mereu mă pun în dificultate întrebările referitoare la carieră, pentru că am tendința să mă gândesc la muzică – însă nu în acest domeniu este cariera mea. Dacă ar fi să fiu sinceră cu mine, cred că cea mai delicată încercare urmează să se întâmple, pentru că am în calcul o schimbare majoră. Iar pe mine schimbările mă sperie, mă pun în dificultate, dar știu că este cea mai bună decizie pentru mine.
– Ce realizare profesională a lăsat în sufletul dumneavoastră ecoul cel mai profund al împlinirii?
– Și iar m-am gândit la muzică… mai exact la un concert caritabil organizat pe 7 martie anul acesta, alături de draga mea prietenă Ina Cristea, în beneficiul mamelor. Concertul s-a numit Trăiri și am pus în el o parte din sufletul meu. Mă bucur că emoția noastră a ajuns la atâția oameni; am primit multe gânduri minunate și am întâlnit oameni frumoși datorită acestei ocazii. Când am plecat de acolo, am simțit că plutesc!
– Există un moment în care ați simțit că munca dumneavoastră s-a transformat într-o punte nevăzută către sufletele celorlalți?
– Concertul Trăiri… câtă bucurie și emoție ne-a adus! Ne-a adus nouă tuturor, celor din sală. Au fost acolo niște vibrații pe care nu le pot descrie sau explica.
– Ați avut vreodată privilegiul de a întâlni o femeie care să vă fie călăuză, prin harul și lumina ei? Ce lecție de neuitat v-a dăruit?
– Sunt un om norocos, chiar dacă au fost și momente de suferință sau neajunsuri în viața mea. Mă simt binecuvântată că o am pe mama – călăuza, modelul și sprijinul meu. De la ea am învățat să-mi păstrez demnitatea și să nu o compromit pentru nimic și nimeni. Sunt cine aleg să fiu!
– Ce loc ocupă mama în povestea dumneavoastră lăuntrică? Cum v-a modelat spiritul și v-a învățat despre frumusețea de a fi femeie?
– Mama și tata, prietenă și dascăl, suflet și rațiune… asta mi-a fost și îmi este mama. N-aș ști cum să-i mulțumesc vreodată îndeajuns pentru iubirea, devotamentul și decența cu care ne-a crescut. Ea a sădit în noi iubirea pentru sine și pentru lumea din jur.
– Dacă timpul s-ar opri o clipă doar pentru a păstra în suflet o amintire cu mama, care ar fi aceea?
– Aș fi vrut să aleg un moment din copilărie, pentru că atunci stăteam încă la pieptul ei. Dar nu a fost o perioadă ușoară pentru ea și îmi doresc să o știu mereu fericită. Astfel, mă gândesc la momentul în care ne-am legat și mai puternic, spunându-ne atât de multe numai prin priviri: atunci când am devenit și eu mamă. Eu am început să înțeleg atâtea, iar ea a început să vindece din rănile copilăriei noastre.
– Există un gest, o privire sau un cuvânt pe care ați dorit dintotdeauna să i-l oferiți, dar pe care viața încă nu v-a îngăduit să-l așezați în palmele ei?
– Am sufletul împăcat că i-am transmis mult din ceea ce simt. Avem o relație minunată, ne îmbrățișăm des, folosim mereu cuvinte ca „te iubesc!” sau „ce norocoasă sunt că te am!” Sunt atât de binecuvântată că pot fi atât de autentică în relația cu ea. Și la rândul meu, sunt exact la fel ca mama. În casa noastră există multă afecțiune.
– Privind lumea de astăzi, cum credeți că este înțeleasă și prețuită feminitatea? Ce vis aveți pentru toate femeile care vor urma?
– Câtă greutate are întrebarea asta pentru mine… ca mamă de fete! Mi-e teamă de lumea pe care fetele mele o vor descoperi! Și totuși mă pregătesc să fiu acolo pentru ele, să trecem împreună prin toate. Simt că ne-am denaturat ca femei, ca mame, ca soții și că am pierdut direcția. Mi-aș dori atât de mult ca noi, femeile, să ne iubim mai mult, să ne prețuim mai mult și să ne susținem unele pe altele!
– În ce mod vă regăsiți atunci când totul în jur devine prea grăbit, prea aspru, prea lipsit de tihnă?
– În privirea copiilor, în brațele soțului, în gândul bun al mamei și… în muzică. Poate cel mai bun sfat primit de la bunica mea bună a fost: „Atunci când îți vine să plângi, cântă!” Mă vindec prin cântec.
– Dacă ar fi să-i încredințați fiicei dumneavoastră un singur gând despre taina de a fi femeie, care ar fi acela?
– Iubește-te! Ești minunată și poți fi ce vrei și cum vrei! Alege să fii cineva pe care să îl privești cu prețuire în oglindă.
– Frumusețea – unde o găsiți cel mai adesea? În lumina unui surâs, în delicatețea unui gest, în profunzimea unui gând?
– Dacă frumusețea vine din interior, ea se reflectă în tot ce ne înconjoară. Cultivă frumusețea în suflet și lumea ți-o va întoarce sub cele mai neașteptate forme.
– Ați simțit vreodată greutatea așteptărilor celorlalți asupra imaginii dumneavoastră? Cum ați ales să rămâneți fidelă propriei esențe?
– Este greu. Pun multă presiune pe mine însămi. Cred că propriile mele așteptări mă consumă mai mult decât cele ale altora. Recunosc, am mai ezitat, am mai șovăit, dar m-am regăsit de fiecare dată.
– V-ați simțit vreodată privită prin prisma aparențelor, fără ca adevăratul dumneavoastră sine să fie văzut? Cum ați transformat acea nedreptate într-o forță a ființei?
– De multe ori! Trăim într-o lume a aparențelor. Și eu, deși nu-mi place să recunosc, mai judec uneori după ele. Dar am învățat că nu trebuie să-i convingi pe toți. Oamenii văd ce pot sau ce vor să vadă. Și este eliberator să-i lași să te perceapă așa cum aleg ei.
– Ce loc ocupă muzica în viața dumneavoastră? Este un refugiu, o eliberare, o rugăciune?
– Toate acestea și ceva în plus! Muzica este culoarea vieții mele. O iubesc… chiar dacă, uneori, am pierdut-o și am regăsit-o. Simt că sunt mai valoroasă, mai puternică, mai bună doar pentru că am muzica în viața mea. Știu sigur că inima mea nu bate… cântă!
– Există o melodie care v-a însoțit în momentele esențiale ale vieții? Un cântec ce v-a oferit alinare, forță sau speranță?
– Sunt multe… în funcție de stări. Unele melodii mă întorc într-un timp pe care nu mi-l amintesc – poate dintr-o altă viață. Când le ascult, închid ochii și las emoțiile să mă cuprindă.
– Dacă sufletul dumneavoastră ar putea fi transpus într-o armonie, ce sunete, ce ritm și ce emoții l-ar compune?
– Ah, ce întrebare frumoasă! Nu cred că l-am descifrat încă pe deplin. Dar știu că nu este liniar: e o fluctuație continuă de ritmuri. N-ai timp să te plictisești ascultând armonia sufletului meu.