Regizor, actor și fondator al BIS Teatru din Sibiu, Bogdan Sărătean este una dintre vocile emblematice ale teatrului independent din România. Absolvent de Filosofie la Cluj și de Regie Teatrală la UNATC, a transformat doi paleți și o veioză într-o scenă și un vis colectiv. De la acel debut simbolic, a construit un festival unic – „25 de ore de teatru non-stop” – și un teatru care caută mereu adevărul, din sălile oficiale până în azile, curți și mine părăsite.
– Cum se împacă filosofia cu teatrul? Credeți că formarea filosofică v-a oferit un alt tip de profunzime în regie și pedagogie?
– Nu atât filosofia în sine, cât anii petrecuți ca student la filosofie la UBB Cluj, anturajul, ritualul de a citi la bibliotecă. Dar era o cu totul altă lume atunci, la finalul anilor ’90. Nu am fost deloc un student eminent la Filosofie, dimpotrivă. Era fascinant însă faptul că mai bine de jumătate din colegii mei erau un soi de artiști care nu își găsiseră încă arta. Mulți dintre noi eram un soi de refugiați acolo, pe băncile facultății de filosofie, care îndrăzneau să viseze.
– Ați debutat pe scena Teatrului „Radu Stanca”, dar ați simțit nevoia să fondați BIS Teatru. Ce lipsea pe scena culturală a Sibiului atunci și ce a adus nou BIS?
– Nimic nou sub Soare, o spun cu toată convingerea. Dar în același timp pentru mine totul era nou. În toamna lui 2006, după ce am câștigat la „Gala Tânărului Actor” eram atât de fericit și de mândru de mine încât am luat doi paleți din Piața Mare a Sibiului (care era un imens șantier pentru anul 2007), o veioză mare pe post de reflector și am prezentat într-o cafenea momentele cu care participasem la Gala HOP. Așa a început teatrul independent în Sibiu: un om, un semi-reflector și o scenă improvizată din doi paleți de lemn. Iar oamenii veneau să primească. Un text era scris de mine, iar un al doilea de Radu Paraschivescu.
– Festivalul „25 de ore de teatru non-stop” e deja un brand cultural. Ce anume ați vrut să demonstrați cu acest maraton teatral și cum s-a transformat el de la prima ediție până la cea mai recentă?
– Iarăși, nu știu dacă am vrut neapărat să demonstrăm ceva, ci mai degrabă să avem un spațiu, un context în care să ne exprimăm, să ne întâlnim cu alți artiști din țară care trec prin aceleași travalii. Cât despre transformarea festivalului 25 DE ORE DE TEATRU NON-STOP de-a lungul celor 15 ediții (care în realitate sunt 18), aici ar fi material pentru două volume.
– S-a transformat enorm lumea în care trăim, raportarea publicului și chiar a artiștilor la actul teatral. Ne-am schimbat noi!
– Festivalul în sine a început ca un maraton al unor nebuni care alergau cu reflectoarele pe bicicletă de la un spațiu la altul ca să poată începe următorul spectacol. Care puneau fâșii, mash-uri peste roll-upuri cu DJ abandonate de cluburi, ca să le transforme în roll-up-uri cu spectacole din festival. A început cu vecini care ne dădeau scaune peste gard ca să așezăm publicul la Grădina Bis, cu pat scos din casă pentru că trupa X sau Y avea nevoie de un pat sau o cadă ca parte din decor, cu câini comunitari luați de la adăpost pentru că „Social Act Theatre” aveau nevoie de un câine la finalul spectacolului. O nebunie curată s-a transformat în mai bine de un deceniu într-un festival serios, cu carte de vizită, cu depuneri de proiecte, cu bugete, cu deconturi, cu platforme în care scriem care sunt “riscurile” unui proiect și cum le vom evita noi, și evident că ne umflă râsul când suntem nevoiți să facem uz pînă la abuz de limbajul de lemn pentru câștiga o finanțare. Nu, nu știm să scriem proiecte, dar știm să le facem. Și ne prefacem că știm să le scriem.
-Simt o tensiune…
– Vreau să schimb subiectul, că încep să bat câmpii. Am observat realmente o schimbare în măduva publicului după pandemie. Nu știu cum să explic asta. Ceva din fervoarea și excitația nocturnă pare iremediabil pierdut. Nu, nu e doar că noi suntem mai vârstnici. Poate e un issue generațional, nu știu. Dar e straniu. Apropo, oare își mai amintește cineva că în 2020, în plină pandemie, datorită unei legi date pe genunchi de iubiții noștri legiuitori, era permis să faci evenimente culturale în interior (dacă era ocupat sub nu știu ce procent din capacitatea sălii) DAR NU AVEAI VOIE SĂ FACI EVENIMENTE ÎN AER LIBER? Da, da, nu e o glumă. Ei bine, noi eram supravegheați de jandarmi la spectacole, care inițial veneau în timpul spectacolelor să vadă dacă spectatorii poartă măști în aer liber, iar la un moment dat a trebuit să mutăm un spectacol al clujenilor de la „Texte bune în locuri nebune” care trebuia să aibă loc afară la aer curat, într-o săliță minusculă de aerobic cu geamurile deschise. Halucinant!
Îți mărturisesc că un moment sublim din festival a fost când în același an pandemic i-am invitat pe spectatori incognito la Grădina Bis, în aer liber la final de octombrie la spectacolul ÎNCRENGĂTURI (care încă se mai joacă în repertoriul Bis Teatru), iar ei se strecurau efectiv la teatru, ilegal, ca să spun așa. Când Bis Teatru a fost nominalizat la Premiile AFCN pentru REZISTENȚĂ ÎN CULTURĂ, nu mai știu în ce an a fost asta, am zis, da măi, ăsta chiar ar fi un trofeu pe bune. Evident că nu l-am luat.(râde)
– Ar trebui să vă opresc, nu?
– Ți-am zis că e un subiect demn de volume întregi. Da, festivalul a provocat momente absolut sublime, iar când am simțit că ne blazăm am mers în alte orașe, am schimbat aerul și publicul, ne-am îngreunat teribil singuri organizarea, îți dai seama cât de greu e să mergi în alt oraș să organizezi un festival de asemenea anvergură, dar nu e doar masochism, e nevoia de provocare. Astfel în 2023 am făcut prima dată festivalul în Timișoara. Capitala Europeană a Culturii. Iar asta a sudat echipa fantastic. Orașul ne-a iubit și noi pe el. Am revenit apoi în 2024 și în 2025 în Timișoara, iar acum pare că nu ne vom mai despărți vreodată de acest oraș superb.
În 2024 ne-am refugiat și la Brașov, unde am organizat o ediție de pomină a Festivalului „25 de ore de teatru non-stop”, la final de septembrie, singura ediție în care în timpul celor 25 de ore s-a schimbat anotimpul și temperatura a scăzut cu 15 grade. Publicul ne-a iubit, sălile au fost pline. Dar s-a schimbat primarul între timp, nu glumesc, și noul ales al poporului bănuiesc că a zis, „Cine-s mă ăștia, ia nu le mai dați nimic”. Pur și simplu nu au respectat contractul, ne-au umilit, iar acum în octombrie, după mai bine de un an începe procesul prin care sper să ne recâștigăm banii pe care i-am plătit către artiști din resurse proprii. Totul din moftul unei puteri reinstalate și din răfuielile lor interne. Și nu suntem singurul ONG în situația asta. Da, fascinanta republică mioritică.
Dar știi ce e sinistru? Că după 18 ediții de succes organizate în trei orașe, cu săli pline, tu nu ai predictibilitate, nu ai buget multianual, nu ai certitudinea dacă vei face sau nu festivalul anul viitor. Și probabil într-un final asta ne va doborî.
– În spectacolele scrise împreună cu actorii, cum negociați granița dintre regizor și dramaturg? Cât e vocea dvs. și cât e vocea lor?
– Depinde de mulți factori. Depinde de ei, de apetența lor pentru scris, de modul în care se expun sau de modul în care reușesc eu să îi fac să se deschidă, să intre în tenebrele personale. Nu e o negociere apriorică. Lucrurile se întâmplă organic, pe parcurs. E incomod pentru ei, știu, e groaznic, mai ales că textul se schimbă uneori chiar și în ziua premierei. Dar actorii care au lucrat de mai multe ori cu mine deprind mecanismele și devin creativi prin astfel de provocări. Am actori fetiș din pricina asta, nu e un secret. E vorba de Claudiu Fălămaș și de Andrada Grosu, dar nu numai.
– Ați regizat spectacole cu un puternic substrat social, precum „Născut în ’90” sau „100 de minute de libertate”. În opinia dvs., teatrul de azi e mai degrabă un spațiu al catharsisului sau o oglindă critică a comunității?
– Cel mai trist e că astfel de spectacole scrise împreună cu actorii de regulă mor atunci când unul dintre actori se retrage din echipă. A fost cumva soarta spectacolului “100 de minute de libertate” creat în Chișinău cu o echipă de actori absolut minunați. Pe de altă parte un spectacol precum “Născut în 90” s-a jucat 10 ani cu săli pline, iar acum, că una dintre actrițe s-a retras, procedura de înlocuire presupune schimbarea pe alocuri completă, a textului spectacolului.
Sincer, nu îmi dau seama cum e Teatrul de azi. Zic asta raportându-mă la spațiul european, nu doar la cel local. Acum ceva ani mergeam destul de frecvent la spectacole în Berlin și în Londra, în ultima vreme poate din pricina faptului că sunt tată de 6 ani nu am mai făcut astfel de escapade. Da, teatrul poate fi un spațiu al catharsisului, poate fi oglinda societății, poate fi orice. Dar pentru mine este în primul rând o formă de ARTĂ, atât. Iar arta metamorfozează realitatea, o reconfigurează printr-un filtru subiectiv, nu o explică, nu o închide, nu emite judecăți de valoare. Ce mă îngorozește e apetența noastră pentru cenzură asupra actelor teatrale, care vine din toate părțile, de multe ori chiar în numele unor valori teoretic pozitive. Cum ar fi să nu ne mai ofuscăm atât de ușor dacă un produs artistic conține cuvinte, detalii, referințe sau referiri, orice altceva care nu e în acord cu valorile noastre? Avem oricând dreptul de a părăsi sala de spectacol, e suficient, nu?
– În cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr din Iași ați revenit cu „Muzicanții din Bremen”, într-un spectacol jucat la căminul de bătrâni. Cum descrieți relația dvs. cu Iașul și cu FITPTI și ce înseamnă pentru dvs. întâlnirea cu publicul de aici?
– E unul dintre puținele festivaluri de o asemenea dimensiune care invită trupe independente, alături de teatre de stat. Ceea ce e sănătos.
Anul trecut am jucat în cadrul festivalului NĂSCUT ÎN 2000. A fost o reprezentație cu o mare încărcătură emoțională pentru echipă, fiind ultimul NĂSCUT ÎN 2000, în formula actoricească de la premieră. Am avut reacții fantastice din partea spectatorilor. Anul acesta a fost din nou un eveniment absolut special, la Căminul de vârstnici din Copou. A fost ultimul MUZICANȚII DIN BREMEN dintr-o serie de zece reprezentații pe care le-am avut în acest an, atât în cămine de seniori cât și în aer liber sau în săli de spectacol. Nu am cuvinte pentru cât de puternică a fost emoția acestei reprezentații, atât pentru echipă cât și pentru beneficiari.
– Ce sensuri noi capătă teatrul atunci când se întâlnește cu publicuri vulnerabile sau atipice, cum sunt spectatorii dintr-un cămin de bătrâni?
– Nu e un sens nou, dimpotrivă eu cred că e unul dintre sensurile primordiale, originare ale actului teatral. Anume ca TEATRUL să nu se întâmple doar în săli cu acoperiș și cu fotolii noi, să se adreseze tuturor categorilor sociale, cu atât mai mult celor excluși, ostracizați într-un fel sau altul din/ de societate. Astfel de evenimente precum a fost cel din Festival la Iași anul acesta dau sens și demersului nostru, al trupei Bis Teatru.
Cât despre spectacolul MUZICANȚII DIN BREMEN, punctual, e important de menționat că am scris textul inspirat de poveste pornind de la ideea că cele patru animale sunt alungate de stăpânii lor, excluse din societate din pricina vârstei înaintate și a incapacității de a fi productivi în termini materiali. Ele nu vor ajunge niciodată la Bremen, dar vor găsi căsuța aceea din pădure, un spațiu în care pot fi în siguranță, fericiți. Iar seniorii au rezonat la text, au înțeles ideea, au filtrat-o prin sensibilitatea lor. Și eu cred că nivelul unei societăți se reflectă în modul în care îi tratează pe vârstnici, pe cei vulnerabili, pe cei mai puțin norocoși. E de datoria noastră ca societate să cream cât mai multe spații sigure pentru cei defavorizați.
– Cum putem aduce tinerii la teatru și, mai ales, cum îi putem face să revină, să se lege de această experiență, într-o epocă dominată de ecrane și ritmuri accelerate?
– În primul rând să încetăm să îi blămăm pentru că vezi tu, stau toată ziua pe social media pe telefoane. Și să scăpăm de comparațiile astea cu “cum era pe vremea mea- versus prezent”. Pe bune, dacă am fi avut social media la vremea noastră, la fel am fi făcut și noi. În al doilea rând făcând spectacole care să îi atragă, să îi intereseze, să vorbească din și despre lumea lor.
– Ați predat timp de 13 ani și apoi ați părăsit învățământul. Cum v-a schimbat acest gest relația cu generațiile tinere și modul în care gândiți pedagogia artistică?
L-am părăsit în urmă cu 5 ani pentru că nu am fost compatibil cu sistemul. Asta nu e de bine sau de rău pentru niciuna dintre părți. Așa a fost! Nu știu dacă voi mai preda vreodată, chiar dacă uneori am impresia că îmi doresc asta. Cu atât mai mult nu îmi dau seama cum aș aborda actul pedagogic acum, în anul 2025. Cert e că prin toate proiectele și demersurile ONG-ului Bis Teatru încerc să mă păstrez aproape, foarte foarte aproape de generațiile noi, de probleme lor și de lumea lor.
– Unde se poziționează teatrul independent astăzi în România? Ce libertăți și ce limitări are în raport cu instituțiile de stat și cum îi vedeți evoluția în următorii ani?
– Eu observ cum moare, sau cum se instituționalizează. Cred că Festivalul 25 DE ORE DE TEATRU NON-STOP a prins chiar punctul culminant al acestei mișcări independente, în urmă cu vreo 12 ani așa.
Acum fiecare “call” de depuneri proiecte vine cu propriile priorități, care pot fi sononime cu limitarea, deci implicit cu cenzura. Pe de altă parte dacă vrei să supraviețuiești din bilete va trebui să faci compromisuri tot mai mari, să ai produse comerciale. E tot mai greu de găsit echilibrul între nevoia ta de a fi creativ și de a experimenta și realitățile pragmatice. E greu, dar cred că aici e șmecheria, skepsis-ul, sau să-i spunem abilitatea de a manageria.
Fiecare entitate își caută modelul după care poate supraviețui. Bravo lor, celor care reușesc asta, pe orice căi, și mai ușor cu criticile de genul “ăia-s pre comerciali, ăia-s prea politici, ăia iau mereu afcn-uri”. Bravo lor! Să facem să fie loc pentru toți. Loc și finanțări, la asta ar trebui să contribuie Ministerul Culturii și autoritățile locale.
– În eseul „În căutarea teatrului pierdut” vorbiți despre absență și căutare. Ce teatru simțiți că s-a pierdut și ce încercați să reconstruiți prin munca dvs.?
– Ritualul! Modul în care cel care privește, cel care primește, spectatorul, e parte din demers. Asta încercăm prin spectacolele de la Grădina Bis, asta am încercat prin spectacolul MUTAT DE LA NOI, care s-a jucat în mina de la Petrila, în Sinagoga de la Mediaș, la Muzeul Apei din Timișoara. În care spectatorii care veniseră la Teatru, în Târgu Jiu spre exemplu, au fost urcați în autobuzul construit în 1990 și transportați asemenea migranților într-un spațiu industrial de la periferia orașului.
Același tip de abordare îl am și în ultima mea producție independentă, MANTAS, care se joacă la Hala C4 Company din Timișoara, un spațiu fabulous pe care o mână de tineri destul de nebuni au avut curajul să îl transforme într-un spațiu cultural. Aici spectatorii sunt purtați prin două spații excelent adaptate de scenografia Alexandrei Budianu, care e amprentă creativă nelipsită din spectacolele mele. Mantas e o coproducție, o întâlnire între patru ONG-uri din Sibiu și Timișoara, sper să reușim să facem spectacolul văzut de cât mai mult public. Premiera a fost de curând.
– După două decenii de creație, pedagogie și inițiative culturale, ce întrebare vă puneți acum cel mai des despre teatru și despre rolul dvs. în el?
– Uof, sunt aproape trei decenii. De când am început cu trupa de amatori Imago din Cluj. Într-un beci. Și mereu încerc să regăsesc curiozitatea de atunci, pofta, mereu îmi propun să o iau de la început, să nu cad în capcana auto-cenzurii sau auto-limitării de orice fel. Să mă întorc mereu la credința studentului care se refugiase în mansarda UNATC, printre porumbei și vise. M-a impresionat propoziția asta din mesajul de anul acesta de Ziua Mondială a Teatrului, transmis de regizorul grec Theodoros Terzopoulos: „Oare poate teatrul, prin reflectoarele sale, să dezvăluie traumele sociale şi să înceteze a se arăta pe sine însuși într-o lumină falsă?”. Mai puțin EGO, mai puțină fățărnicie, mai puțin EU. Și parafrazez tot din acest discurs, de data asta cu aproximație: „Poate combate el, TEATRUL, copleşitoarea senzaţie de frică de Celălalt, de cel care e diferit, de Străin, senzație care ne este indusă zi de zi?”.
Sper să pot surprinde în continuare, prin spectacolele mele, pe scene convenționale sau neconvenționale, prin proiectele Bis Teatru. Să mă surprind pe mine în primul rând, să nu mă liniștesc. Pentru liniște și non-viață vom avea timp o eternitate. Mai târziu, mult mai târziu.
A consemnat Maura ANGHEL