Într-un colț de lume unde timpul pare că mai are răbdare, Alexandra Olaru a ales să păstreze viu un cuvânt care miroase a copilărie și a bunici. Un cuvânt moale, rotund, ca o rugăciune șoptită în timp ce pâinea se coace încet, iar aerul se umple de miros de lemne arse și mere cu scorțișoară.
„Tucurelu” – spune Alexandra – trezește în ea liniștea pe care bunica o punea în lucruri simple: în pâinea caldă și în plăcintele aburinde, făcute cu o ușurință care venea, parcă, dintr-o înțelepciune veche. Pentru ea, acest cuvânt e o ușă care deschide o lume curată și simplă, ca odinioară, o lume în care femeile nu grăbeau viața, ci o frământau cu dragoste.
Când frământă un aluat sau așază în tavă plăcinte ori fursecuri, mâinile Alexandrei povestesc ceva ce nu se mai poate spune în cuvinte. În gesturile acelea tăcute se ascunde o taină: „Când frământ, mâinile mele duc mai departe o poveste veche, rostită fără vorbe, creată doar din aluat. Pâinea nu e doar hrană pentru corp, e hrană pentru suflet, e o legătură între trecut și prezent.”
Mirosul de lemne arse, de mere coapte și de scorțișoară are puterea de a întoarce timpul. În clipa în care deschide ușa cuptorului, Alexandra simte că se întoarce acasă. „Îmi amintesc serile liniștite, atunci când toată căldura cuptorului îmbrățișa întreaga casă și râsul bunicii umplea aerul din cameră. Acel miros transforma fiecare clipă într-o întoarcere acasă, unde te simți în siguranță și unde ești liniștit.”
Pentru Alexandra, fiecare anotimp are gustul lui. Verile copilăriei, spune ea, au gust de lapte cu mămăligă și de joacă fără sfârșit. Toamnele iubirii miros a ploaie măruntă, a mere coapte și a învârtită cu nucă, iar iernile — pline de povești — sunt îmbrăcate în aroma caldă a scorțișoarei și a portocalelor coapte.
Oamenii de azi par adesea să fi uitat gustul „bunului”, acel gust care vine din tihnă, din așteptare și din iubire. Alexandra le-ar spune doar atât:
„Să oprească puțin ceasul și să asculte cum aluatul crește. Tot ce e frumos nu se grăbește. Nici viața. Cele mai bune lucruri se nasc din răbdare, timp și iubire. Tot ce e făcut în tihnă ține mai mult.”
Pentru ea, un dar dulce nu se cumpără, se naște. E un gest care aduce liniște, un fel de a aduna familia în jurul mesei și de a o apropia, într-o vreme în care oamenii nu mai au timp de nimic. „E felul meu de a aduna familia, în această perioadă în care totul e mereu pe fugă”, mărturisește ea.
Uneori, spune Alexandra, simțim nevoia să facem ceva bun pentru cei dragi — o plăcintă cu dovleac, niște fursecuri, o turtă dulce. În acele clipe, se dăruiește întreagă. „Firea blândă ce nu a uitat să iubească. Când gătesc pentru cineva drag e ca și cum mi-aș pune sufletul la cuptor, iar atunci când scot tava, e ca și cum aș reînvia bucuria de a trăi și de a ne bucura din lucruri mărunte.”
Deși prețuiește gustul copilăriei, Alexandra nu-l desprinde de grija pentru sănătate și înțelepciune. „Simplitatea, ea rămâne neschimbată. Mâncarea bună se face din lucruri curate și din iubire, din tihnă. Gustul copilăriei nu stă în ingrediente noi și sofisticate, ci în bucuria de a face ceva cu mâna ta din lucruri simple și de a păstra intactă plăcerea de a coace.”
Fetele ei cresc printre arome, lemn cald și bucuria lucrului făcut cu mâna. Alexandra le oferă, prin fiecare pâine și prăjitură, o moștenire de tihnă și frumusețe. „Aș vrea să știe că tihna și frumusețea adevărată nu se cumpără, ci se construiesc din gesturi simple, făcute din inimă. Să păstreze în suflet mirosul pâinii proaspăt coapte și al turtei dulci ca pe o lecție despre răbdare, grijă și bucuria de a dărui.”
Dacă ar putea lăsa lumii o singură frază despre rostul mâncării făcute cu drag, Alexandra ar spune simplu, cu blândețea celor care știu că esențialul nu are nevoie de vorbe multe:
„Când împarți o pâine, împarți dragoste și căldură. Nimic nu apropie mai mult oamenii decât gustul pâinii de casă sau al unei bucăți de turtă dulce sau al unui biscuite făcut cu drag, pentru că în ele se ascunde răbdarea, grija și bucuria de a dărui. Un gest atât de simplu poate transforma o masă obișnuită într-un moment de apropiere sufletească.”
Așa trăiește Alexandra Olaru povestea ei — între cuptor și amintiri, între aluat și lumină. În jurul ei miroase mereu a copilărie și a iubire coaptă încet.
Pentru că, uneori, o bucată de pâine și o mână de scorțișoară sunt tot ce-i trebuie lumii ca să-și amintească de unde vine.