Există o specie nouă de apariție publică, greu de încadrat între socializare, marketing personal și accident cultural. O întâlnești la workshopuri de redescoperire personală, la lansări unde afișul pare mai greu de înțeles decât tema, la conferințe în care intră cu aerul că au fost invitați nu de organizatori, ci de destin. Sunt oameni — doamne și domni, deopotrivă — care vorbesc moale, prelung, cu diminutive puse acolo unde ar trebui să fie idei, zâmbesc teatral și lasă impresia că au descoperit sensul vieții între două selfie-uri, o cafea „cu energie bună” și un citat reciclat de pe internet.
Nu ar fi nicio tragedie. Fiecare om are dreptul la propria rătăcire, la propria scenă improvizată, la propria nucă spartă în peretele lumii. Fiecare poate nimeri, din curiozitate, ambiție sau pură întâmplare, într-un loc unde nu pricepe nici contextul, nici tema, nici titlul evenimentului. Problema nu începe acolo. Problema începe în clipa în care nepriceperea devine postură, golul devine brand, iar confuzia personală se transformă în model public.
Îi vezi apoi pozând în mentori, voci, repere, influenceri, oameni care „inspiră”. Vorbesc despre autenticitate cu fraze trase la indigo, despre vindecare cu aerul că au inventat suferința, despre curaj cu un ochi la cameră și celălalt la reacții. Din câteva clișee bine ambalate, dintr-o lumină bună și dintr-o comunitate suficient de entuziastă, se poate construi astăzi o autoritate. Nu contează prea mult ce știi. Contează cum apari. Nu contează ce ai de spus. Contează cât de bine se vede în story.
În jurul acestor oameni de carton se strânge, de regulă, o ceată fidelă de aplaudaci. Nu neapărat răi, nu neapărat vinovați, dar la fel de grăbiți să confunde zgomotul cu valoarea. Orice platitudine devine „wow”. Orice pauză lungă între două vorbe devine profunzime. Orice grimasă se transformă în mesaj. Orice apariție, oricât de goală de conținut, capătă greutate doar pentru că a fost suficient de des distribuită.
Așa se naște, discret și ridicol, o cultură de carton lucios. O cultură în care prezența ține loc de competență, poza ține loc de parcurs, iar vocea tremurată strategic ține loc de idee. O cultură în care oamenii nu mai au nevoie să citească, să înțeleagă sau să construiască ceva fiindcă pot oricând să transforme neînțelegerea într-o formă de expresie personală.
Și totuși, nu ei sunt marea problemă. Ridicolul a existat dintotdeauna. Diferența este că înainte mergea pe jos și nu avea ring light. Astăzi are microfon, fundal floral, descriere motivațională și public instant. Iar noi, cei care ne uităm cu superioritate, cu amuzament sau cu indignare, participăm mai mult decât vrem să recunoaștem la spectacol.
Le comentăm, le distribuim, le ironizăm, le trimitem prietenilor „ca să râdem puțin”. Dar algoritmul nu știe diferența dintre admirație și batjocură. Pentru el, atenția e atenție. Râsul nostru, enervarea noastră, curiozitatea noastră vinovată devin combustibil. Cu fiecare privire, le mai punem o scândură sub scenă. Cu fiecare reacție, le mai aprindem un reflector.
De aceea, poate că singura formă reală de igienă culturală este prevenția. Să ne spălăm mai des pe ochi ca să vedem mai limpede. Să nu confundăm tocurile cu verticalitatea, discursul moale cu profunzimea, nici agitația online cu valoarea. Să învățăm să trecem mai departe fără să hrănim fiecare apariție care tropăie prin spațiul public după ce și-a scuturat greierii din papuci.
Nu trebuie să-i alungăm. Nu trebuie să-i judecăm cu solemnitate. Nu trebuie nici măcar să le scriem sentințe. Uneori, cea mai usturătoare critică este liniștea. Iar pentru oamenii de carton — doamne și domni, fără discriminare — lipsa aplauzelor poate fi primul contact real cu lumea.