Și dacă nu îți cunoști dorințele?
Se întâmplă uneori să ajungi într-un spațiu inert, unde ești doar un robot. Ai multe butoane pe care nici nu mai știi să le apeși sau să le oprești atunci când alții le comandă. Ești precum o telecomandă trecută dintr-o mână în alta, fără măcar puterea unei baterii care, când s-a descărcat, oprește totul în jur. Tu nu oprești nimic, ci doar continui. Ești doar o carcasă care susține viețile altora și singurele lucruri pe care le aduni sunt frustrări, regrete, tăceri și taine nici măcar de tine cunoscute.
În tot acest timp, auzi în jur sfaturi despre cum să fii cea mai bună variantă a ta, cum să trăiești în armonie și pace, cum să-ți îndeplinești dorințele și visurile.
Dorințe? te întrebi în capul tău blocat, iar inima se încovoaie din nou a tristețe.
Ce-or fi acelea? Nici nu știi că le ai, că le-ai avut, că ai putea avea aspirații. Și mai trece o zi, se mai scurge o lună, încă un an lasă o altă dâră în calendarul vieții tale, iar tu nici măcar nu știi unde s-a dus sau când s-a dus.
Pâcla din minte e tot mai deasă, mirosul deznădejdii izbește tot mai puternic, iar mâna uscată își pipăie tot mai rar inima secătuită de dor. De dorul vieții netrăite, dar dovedite de ochii din care orice lumină s-a stins. Mai clipesc doar luminițele butoanelor care se aprind când le apasă alții.
Asta până într-o zi, când un fluture rătăcit se izbește de năvodul în care ești prins. Și el, ca și tine, și-a pierdut direcția zborului. Pentru el, rătăcirea e aproape fatală, fiindcă mai are doar câteva ceasuri de trăit. Așa scrie în contractul lui cu Existența, înțelegere despre care el nu știe nimic. El continuă să privească spre soare și să-și adune culori pe aripi, chiar dacă nu-i vor mai fi, poate, de niciun folos. Dar tocmai aceste culori te ajută pe tine să rupi un fir din țesătura năvodului în care ești prins. În care te ții captiv fără să știi, într-un trup activat de butoane, precum al unui robot.
Și ceea ce ai uitat tu sau nu au reușit să-ți spună marii învățați ai gândirii pentru alții a făcut fluturele, cu poate ultima lui zbatere din aripi. Ți-a atins o parte din suflet și ți-a lăsat acolo o fărâmă din dorul lui de zbor. Și din dragostea pentru culorile vieții. Adună-le.
Strânge culorile, lumina, firul rupt, bătaia mică de aripă care a rupt năvodul. Adună tot ce mai tresare în tine și pictează-ți propriul tablou al lumii tale.
Poate nu știi încă ce îți dorești, poate nici nu trebuie să știi totul deodată.
Poate e de ajuns, pentru început, să simți că ceva s-a mișcat. Că nu ești doar o carcasă, că butoanele nu sunt destin, că năvodul nu este lumea întreagă.
Și că, undeva, dincolo de mecanism, începi să te asemeni din nou cu viul.
Cu Viața.