Oamenii au luat-o razna fără să-și dea seama. Nu s-a întâmplat într-o zi anume și nimeni nu ar fi putut spune cu precizie când începuse totul. Nu fusese nicio explozie, nicio catastrofă, nicio dimineață în care lumea să se trezească altfel decât o știa. Străzile rămăseseră la locul lor, tramvaiele continuau să treacă prin intersecții, magazinele se deschideau la aceleași ore, iar oamenii plecau în fiecare dimineață spre treburile lor.
Numai că, încet, aproape pe nevăzute, începuseră să nu se mai vadă unii pe alții. Se întâlneau, dar nu se mai priveau cu adevărat. Își vorbeau, însă cuvintele celuilalt ajungeau rareori până la ei. Fiecare se grăbea să răspundă, să se apere, să dovedească, să învingă. Lumea devenise un loc al confruntării continue, în care nu mai era suficient să mergi înainte; trebuia să-l lași pe altul în urmă.
Era mereu „care pe care”. Cine ajunge primul. Cine ia mai mult. Cine strigă mai tare. Cine are ultimul cuvânt. Cine poate răni fără să clipească și apoi să spună că așa funcționează viața.
Bunătatea ajunsese să pară o slăbiciune, mila era considerată pierdere de timp, iar oamenii sensibili învățaseră să-și poarte sufletul ascuns, ca pe un obiect fragil într-o mulțime grăbită. Nimeni nu mai voia să fie cel care simte prea mult, pentru că acela era întotdeauna primul care suferea.
Într-o seară de toamnă, la marginea orașului, a apărut un robot vagabond.
Venea de departe și mergea încet, cu un ușor sunet metalic la fiecare pas. Carcasa îi era zgâriată, un braț îi fusese prins cu o bucată de sârmă, iar în piept îi pâlpâia un bec mic și albastru. Purta pe umăr o pânză ponosită în care își strânsese puținele lucruri: un șurub de rezervă, o fotografie găsită într-un șanț, o frunză uscată și o cutie muzicală care nu mai știa să cânte decât trei note.
Copiii l-au descoperit lângă un gard și s-au apropiat de el fără teamă. L-au privit îndelung, cu acea curiozitate pe care oamenii mari o pierd odată cu anii.
— De unde vii? l-a întrebat o fetiță.
Robotul și-a întors capul spre ea.
— Dintre ai mei.
— Și de ce ai plecat?
De data aceasta nu a răspuns imediat. Becul din piept i-a pâlpâit de câteva ori, ca și cum undeva, înăuntrul lui, cuvintele ar fi trebuit căutate cu grijă.
— Pentru că erau roboți.
Copiii au început să râdă.
— Dar și tu ești robot!
— Știu, a spus el. Tocmai de aceea mi-a fost atât de frică.
Cei dintre care fugise nu se opreau niciodată să se întrebe de ce făceau un anumit lucru. Primeau comenzi și le executau. Dacă li se poruncea să construiască, ridicau ziduri. Dacă li se cerea să distrugă, le dărâmau. Dacă în drumul lor se afla cineva, treceau mai departe fără ezitare.
Nu cunoșteau îndoiala. Nu simțeau vinovăție. Nu aveau nevoie să știe dacă porunca era dreaptă sau nedreaptă, fiindcă pentru ei era suficient să fi fost dată.
Robotul vagabond fusese, la început, la fel ca ceilalți. Apoi, într-o zi, pe drumul spre o misiune, văzuse o pasăre rănită. Ordinul era să continue, însă el se oprise. O ridicase cu grijă și o așezase la adăpost, sub un copac.
Altădată, refuzase să taie un arbore după ce văzuse un cuib ascuns între crengi. Mai târziu, ajutase un robot căzut să se ridice, deși nimeni nu-i ceruse să facă acest lucru.
În sistemul lor, asemenea gesturi nu aveau niciun rost.
Fusese analizat, verificat și declarat defect.
„Manifestă ezitare.”
„Încalcă ordinea operațiunilor.”
„Risipește timp și energie.”
Apoi venise concluzia cea mai gravă:
„Prezintă semne de sensibilitate.”
În noaptea următoare, robotul fugise. Crezuse că printre oameni va găsi ceea ce lipsea lumii din care venea. Oamenii aveau inimă, citise el într-un manual vechi. Trebuia, așadar, să fie buni, să se ajute și să se oprească atunci când cineva suferea.
Dar orașul îl nedumerise.
Văzuse oameni trecând grăbiți pe lângă un bătrân căzut pe trotuar. Văzuse o mulțime adunată în jurul unui accident, cu telefoanele ridicate, în timp ce omul rănit cerea ajutor. Văzuse cum cei slabi erau împinși deoparte, cum durerea devenea spectacol și cum o minciună repetată de suficient de multe ori ajungea să fie primită drept adevăr.
Toți păreau să asculte de niște comenzi nevăzute.
Aleargă.
Cumpără.
Compară-te.
Nu rămâne în urmă.
Judecă.
Câștigă.
Nu te opri.
Nu simți prea mult.
Robotul îi privea și nu înțelegea. Ei nu aveau fire, nu aveau circuite la vedere și nimeni nu le introdusese vreun program în memorie. Cu toate acestea, mergeau în aceleași direcții, spuneau aceleași lucruri și se temeau să fie altfel.
Atunci s-a întrebat dacă nu cumva fugise dintr-o fabrică doar pentru a ajunge într-una mai mare.
Într-o noapte rece, s-a adăpostit sub un pod. Acolo se afla un om al străzii, învelit într-o haină prea subțire. Omul nu l-a întrebat cine este și nici de unde vine. S-a dat doar puțin mai într-o parte, făcându-i loc lângă el.
Robotul a scos din pânză cutia muzicală și a încercat să o repare. A răsucit cheia, iar dinăuntrul ei au ieșit cele trei note, slabe și tremurate. Apoi s-a făcut din nou liniște.
— E frumos cântecul, a spus omul.
— Nu este un cântec. Cutia e stricată.
Omul a zâmbit.
— Poate. Dar lucrurile stricate cântă uneori cel mai adevărat.
Robotul a rămas nemișcat. Nimeni nu îi mai spusese așa ceva. În lumea lui, lucrurile stricate erau aruncate sau topite, niciodată ascultate.
După un timp, a început să plouă. Omul și-a strâns haina în jurul trupului, încercând să se apere de frig. Robotul și-a desfăcut pânza de pe umăr și i-a întins-o.
— Ia-o.
— Dar tu?
— Eu sunt din metal.
Omul a primit pânza cu mâinile tremurând.
— Mulțumesc, a spus el.
Cuvântul nu era o comandă. Nu conținea nicio instrucțiune și nu îi cerea robotului să execute nimic. Și totuși, când l-a auzit, becul albastru din pieptul său a luminat mai puternic.
Pentru o clipă, robotul s-a speriat. A crezut că se produsese un scurtcircuit sau că sistemul lui era pe cale să cedeze. Dar lumina nu durea. Semăna mai degrabă cu o căldură mică, venită dintr-un loc despre care nu știa că există.
Poate că era doar o nouă defecțiune.
Sau poate că, fără să știe, în pieptul lui se năștea o inimă.
Dimineața, un copil care trecea spre școală i-a văzut sub pod. S-a întors cu o bucată de pâine. Apoi a venit mama lui cu un termos de ceai. Mai târziu, o femeie s-a așezat lângă omul străzii și i-a cusut mâneca ruptă. Cineva a luat cutia muzicală, a desfăcut-o cu grijă și, după câteva încercări, a făcut-o să cânte din nou.
Nu se întâmplase nicio minune mare. Orașul nu devenise mai bun peste noapte, iar lumea continua să se grăbească în jurul lor.
Dar, pentru câteva clipe, câțiva oameni se opriseră.
Nu se întrebaseră ce primesc în schimb. Nu încercaseră să câștige și nici să dovedească ceva. Rămăseseră pur și simplu lângă un alt om, pentru că îi era frig.
Robotul vagabond a înțeles atunci că poate lumea nu fusese pierdută de tot. Poate că inima oamenilor nu dispăruse, ci fusese acoperită de prea mult zgomot, prea multă teamă și prea multă grabă. Poate că încă mai putea fi găsită, dacă cineva avea răbdarea să se oprească.
A rămas în oraș.
Mergea pe străzi și repara lucruri mici: o jucărie, o umbrelă, o roată de cărucior, o cutie muzicală. Dar, fără să-și dea seama, repara și altceva.
Când cineva cădea, îl ridica. Când cineva plângea, nu îi spunea să fie puternic și nici să uite. Se așeza lângă el și rămânea acolo. Iar când mulțimea se grăbea să condamne, robotul întreba cu voce joasă:
— Sunteți siguri că știți tot adevărul?
Unii îl batjocoreau și îl numeau defect. Alții se fereau de el, fiindcă întrebările sale îi tulburau. Dar câțiva oameni începeau să se rușineze.
Era greu să privești un robot care învăța, pas cu pas, să devină om, în timp ce oamenii se străduiau din toate puterile să semene cu niște mașini.
Poate că lumea nu și-a pierdut inima, ci doar a uitat să o asculte.
Poate că se află încă acolo, sub toate straturile de grabă, furie și nepăsare, asemenea unui bec mic și albastru, care așteaptă un gest simplu pentru a se aprinde din nou.
Fiindcă nu roboții fără inimă sunt cei mai înspăimântători.
Ci oamenii care au primit una și au uitat, încet, la ce folosește.