Dialog cu Radu Grădinaru, consulul onorific al Franței la Iași, un pasionat de vin și poezie
– La fel ca și vinul, diplomația este un instrument care stabilește legături culturale importante. Care credeți că este relația dintre cele două vehicule?
– Un diplomat are în mod implicit misiunea de a promova valorile esențiale ale culturii națiunii pe care o reprezintă. Iar pentru francezi, de pildă, vinul este o dimensiune neprețuită a patrimoniului lor cultural. De aceea, când spunem Franța, ne gândim instantaneu la vin, alături poate de parfum, modă sau gastronomie. Deci vinul nu va rata nicio ocazie de a fi prezent în orice discurs diplomatic, după cum el nu va lipsi absolut niciodată de pe masa unei întâlniri diplomatice, fie ea dineu, festivitate sau chiar negociere.
– Cum îmbină vinul cultura și istoria unei țări?
– Pentru cei pasionați de ceea ce eu numesc cultura și civilizația vinului, e lesne de observat și înțeles că nu există cultură în afara vinului, după cum nu există vin în afara culturii. Oameni relevanți ai culturii universale au formulat acest adevăr în fel și chip, cum că vinul e poveste îmbuteliată sau că e muzică îmbuteliată. Filozofii ne-au atras atenția încă din antichitate că adevărul e doar în vin. Iar alții, mai recent, au completat hȃtru că probabil de aceea unii golesc sticla până la fund, în căutarea adevărului absolut. Cât despre întâlnirile vinului cu istoria, ce să vă spun? Eu nu cred că există momente importante din istoria umanității care să nu fie legate de un pahar cu vin. Începând dacă vreți cu Isus, care, așa cum știți, nu s-a gândit să transforme apa în bere sau în țuică.
– Vorbiți cu pasiune despre licoarea zeilor, căreia îi oferiți multe valențe. Cum a început acest „amor”?
– Relația mea cu vinul este una veche, pasională și pasionantă. Primul pahar l-am băut cu colegii de grupă, student fiind, la ieșirea de la cursuri, când luam la rând puținele, la acea vreme, restaurante din Copou și până în centru. Preferam încă de atunci, și vorbesc de sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, vinul în locul berii, iar etichetele de „Fata în iarbă” de la Jidvei sau „Frâncușa” de la Cotnari fiind figurile emblematice inconturnabile ale căutărilor mele exclusiv hedoniste. Mai târziu, beneficiind și de compania frecventă a unui prieteni și asociați francezi, am ajuns să beau doar vin, iar și mai târziu am început să iau în serios ceea ce beau și să îmi doresc să înțeleg mai mult din ce am în pahar. Așa că m-am apucat să citesc, să studiez, să vizitez podgorii și crame și, desigur, să experimentez, explorând senzorial cât mai multe povești spuse de etichete din toată lumea. Am descoperit astfel o lume absolut fascinantă, cea a vinului, știință și artă în egală măsură. Am aflat că, mai mult ca oriunde, ȋntr-o sticlă de vin putem descoperi uimitoare învățături de geografie, istorie, biologie, climatologie, chimie, fizică, cunoștințe din toate aceste științe fiind indispensabile în devenirea strugurilor de la vie până la pahar.
– Preferați un anumit vin ori o anumită regiune vinicolă? În ce podgorii încă nevizitate v-ar plăcea să ascultați și alte povești despre vin?
– Francezii au o exprimare foarte nuanțată atunci când vor să facă distincția între băutorii de vin, cei care urmăresc doar satisfacții senzoriale și cunoscătorii de vin, cei care caută în vin mult mai mult decât atât, numindu-i pe aceștia din urmă connaisseurs sau passionnés avertis. Ei bine, eu vă asigur că la întrebarea dumneavoastră e greu să obții un răspuns simplu și ferm de la un adevărat pasionat. Eu nu pot să spun că mi-a plăcut mai mult în Bordeaux decât în Bourgogne, în Toscana mai mult ca în Sicilia, în Dealul Mare mai mult decât în Dobrogea. Toate sunt locuri fascinante, cu podgorii fabuloase, cu vinuri absolut sublime, în care cei ce le plăsmuiesc se străduiesc să stoarcă picături din sufletul și pasiunea lor pentru a ți le turna apoi în pahar. Și da, sunt multe locuri în care nu am fost și îmi doresc să ajung, mai ales din ceea ce numim Lumea Nouă a vinului – Chile, Argentina, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă.
– Ce face ca un vin să devină memorabil pentru un cunoscător?
– Așa cum v-am sugerat deja, nu pot spune că am un vin preferat, sunt deschis la orice experiență senzorială și așa vă va răspunde orice pasionat adevărat. În cercul meu de prieteni nu se bea niciodată aceeași etichetă de două ori, întâlnirile noastre desfășurându-se întotdeauna după canoanele clasice ale unei degustări. Știu că va suna a clișeu, dar răspunsul potrivit la această întrebare este că prefer vinurile bune și foarte bune, dar mai ales pe cele memorabile, vorba unui prieten pasionat. Adică cele care îmi plac mie. Aici stă toată fascinația poveștii vinului, în faptul că înțelegerea lui e pur subiectivă, personală, că ceea ce îmi place mie nu e obligatoriu să vă placă și Dumneavoastră. Nările și papilele noastre nu sunt la fel, memoria noastră vizuală, olfactivă și gustativă e diferită, sertărașele lor conțin senzații, emoții și momente evocatoare complet diferite. Sigur că avem competiții de vinuri, naționale și internaționale, la care se premiază vinuri și se fac clasamente, dar medaliile pe care le regăsim frecvent pe etichete ar trebui să fie doar discrete indicii că vinul s-ar putea să ne placă, nicidecum o garanție a satisfacției căutate. Din perspectiva asta, dacă totuși vreți să smulgeți de la mine un nume, mi-ar fi simplu să vă spun că Bon Viveur-ul roșu 2014 al lui Gabi Lăcureanu, singurul vin românesc care a luat medalie de aur la Decanter, cel mai relevant concurs internațional de vinuri, este pentru mine un vin memorabil, dar vă asigur că nu e singurul.
– Vinul este mereu legat de poezie, ca și dvs de altfel. Sunteți și autor de versuri. Cine și ce vă inspiră?
– Da, cu-adevărat, vinul are o legătură specială, aproape mistică, cu poezia, cu metafora în general. Poetul și romancierul Robert Louis Stevenson a fost cel care a spus că vinul e poezie îmbuteliată. Eu nu știu să existe în literatura universală vreun poet care să nu fi fost prieten cu licoarea zeilor. Iar foarte mulți poeți i-au dedicat pagini întregi, de la Omar Khayyam la Charles Baudelaire, de la Alexandru Macedonski și Ion Pillat la Păstorel Teodoreanu, cu ale lui catrene și epigrame despre vin și împătimiții acestuia. Cât despre mine – sigur că sunt un pic francez, dar sunt înainte de toate român, și ca un bun român, evident că m-am născut un pic poet. Glumesc, desigur, dar da, mi se întâmplă să mai scriu câte un vers, cum altfel, la un pahar de vin. Dacă am un poet preferat? Ei bine, Nichita Stănescu este pentru mine, de departe, geniul absolut al metaforei, și știm cu toții că vinul nu a fost deloc străin genialității poetului. Apoi, mă simt apropiat de poezia romanticului incurabil și veșnic îndrăgostitului Ion Minulescu, pe care l-am și evocat cumva ȋntr-una dintre poeziile mele, scrisă la vreme de toamnă undeva ȋntr-o cramă, desigur.
– Sunteți de acord că poezia poate influența relațiile internaționale și înțelegerea dintre lumi?
– O, aceasta este o întrebare frumoasă, dar grea, al cărei răspuns necesită probabil ceva studiu și cercetare. Eu nu știu dacă și în ce măsură poezia poate influența relațiile internaționale, în accepțiunea comună a termenului. Dar dacă extindem termenul la nivelul relațiilor directe, personale între oameni de naționalități diferite, răspunsul este la îndemână. Da, poezia are darul de a fi un limbaj comun, metafora este universală, în poezie nu există granițe, conveniențe, vămi sau inadecvări culturale. Poezia nu are identitate națională, nu are cetățenie. Și, Doamne, ce minunat ar fi ca politicienii și diplomații din toată lumea să poată folosi ȋntr-o zi exclusiv metafora ca instrument de comunicare și negociere pentru rezolvarea tuturor încurcăturilor omenirii.
– Revenind la vin, puteți să le recomandați pe cele care, în opinia dvs., sunt esența celor două țări pe care o reprezentați?
– O, da, frumoasă întrebare de final ! În virtutea celor spuse deja, nu aș face o recomandare pentru un vin anume. Dar prin întrebarea asta îmi oferiți prilejul să spun care cred eu că ar trebui să fie, și ȋntr-o oarecare măsură au început să fie, vinurile emblematice pentru noi românii, port-drapelul cu care să defilăm cu mândrie la orice degustare internațională. De fapt e vorba despre două soiuri autohtone de struguri, din care se pot face vinuri excepționale – Fetească albă și Fetească neagră. Eu vă pot spune că am avut șansa să savurez vinuri absolut memorabile din aceste două soiuri și care se pot bate oricând cu succes cu mari vinuri din soiurile internaționale consacrate – chardonnay sau sauvignon blanc, dacă vorbim de albe, cabernet sauvignon sau merlot, dacă ne referim la roșii. Cât despre vinurile țării pe care o reprezint, Franța, ce pot să spun decât că de foarte puține ori am fost dezamăgit de o etichetă de acolo, indiferent de apelațiune. Totuși, dacă chiar îmi cereți un clasament, am să vă mărturisesc că sunt un mare iubitor de Saint-Emilion.
– Ca unul dintre connaisseurs sau passionnés avertis, ce ne puteți spune despre importanța evenimentelor în care vinul este actorul principal?
– Din punctul meu de vedere, evenimentele publice dedicate vinului în Iași se desfășoară după două tipare. Pe de o parte, avem întâlnirile de tip degustare, care au loc în locații specializate, gen magazin de vinuri, wine bar sau restaurant, mai restrânse ca număr de participanți și rezervate oarecum cunoscătorilor. Acestea au loc aproape săptămânal, au în general o tematică și sunt cele care întrețin efervescența unei comunități relativ reduse de pasionați. Pe de altă parte, avem evenimente mari, de tip festival de vinuri, cu mulți expozanți, adresate publicului larg. Din păcate, acestea sunt extrem de puține la Iași și de aceea proiectul „Hai cu pluta”, organizat, iată, în două ediții, una de primăvară și alta de toamnă, este extrem de prețios și important pentru ieșeni.
Acestea oferă o bună oportunitate cramelor de a-și promova vinurile, de a propune și testa direct pe consumatorul final etichete noi. Dar, poate și mai important, ele atrag un segment semnificativ de public neofit, care abia întrezărește farmecul poveștilor spuse de o etichetă sau alta, dar care pare pregătit să facă pasul în lumea magică a vinului. Pentru mine a fost
o adevărată încântare să văd că majoritatea participanților la ediția de primăvară erau tineri, ce consumau pe nerăsuflate nu vinul din pahare, ci explicațiile și poveștile spuse cu răbdare și har de experții din crame. Ei bine, exact asta trebuie să se întâmple, inițierea și educația tinerilor în cultura și civilizația vinului trebuie să fie vocația primordială a unui astfel de eveniment. Și „Hai cu pluta” nu poate avea alt destin, știind că în spatele lui se află munca, stăruința, entuziasmul și mai ales pasiunea pentru vin a încă tinerei Yvona Mardare.
