* dialog cu psihoterapeutul Andreea Muraru
– Andreea, ești un psihoterapeut cunoscut, îndrăgit, cu o carte de vizită apreciată. Se vede clar probitatea profesională, respectul și pasiunea pentru psihologie. Ce tehnici sau strategii folosești pentru a crea și menține o relație de încredere și respect cu clienții tăi în timpul procesului terapeutic?
– Terapia pe care o practic este o mai degrabă un mod de a privi viața și nu un set de teorii sau instrumente. Terapiile postmoderne în care mă regăsesc ca și practiciană promovează pluralitatea perspectivelor și sunt interesate de deconstruirea discursurile sociale care modelează viețile și credințele oamenilor. Cu alte cuvinte, nu există adevăruri absolute, fixe sau o singură cale posibilă.
Persoanele cu care eu lucrez sunt experții călătoriei noastre, ceea ce înseamnă că abordarea mea este diferită de un model medical, eu nu pun diagnostice și nici nu știu mai bine decât aceste persoane cum arată problemele lor sau în ce fel au înțeles și au semnificat evenimentele din viața lor. Totodată, nu știu mai bine decât ei care este destinația potrivită lor, nu am idei despre cum ar fi bine să arate viața lor. De multe ori, așa ajung oamenii la terapie – atunci când nu intră în acel Pat al lui Procust construit de societate. În terapiile postmoderne există un concept împrumutat din antropologie – cunoaștere locală – care este o alternativă la cunoașterea științifică și care se referă tocmai la aceste lumi atât de particulare și divers creionate ale oamenilor (care înglobează experiențele lor de viață, relațiile importante, climatul socio-politic și cultural în care au trăit, înțelegerile despre lume pe care le-au dobândit). Prin urmare, orice problemă sau dificultate are nevoie să fie înțeleasă în contextul foarte particular al vieții acelei persoane și nu prin prisma unui manual de diagnostic.
Este important să menționez că există câteva situații clare în practica mea în care îmi asum un rol mai directiv în ceea ce privește controlul social și acestea se referă cu precădere la abuz, violență și nedreptate socială. Adeseori ele necesită implicarea altor specialiști și, cel mai probabil, a unor instituții.
Folosesc conversația ca principal instrument terapeutic, iar curiozitatea îmi ghidează mereu demersul. Cred că nu este nevoie să explorăm teritorii din viețile oamenilor pe care ei nu sunt pregătiți sau nu doresc să le exploreze. De aceea verific mereu în interacțiunile mele dacă suntem în locuri în care ei doresc să fim sau dacă găsesc conversația noastră utilă pentru ceea ce doresc să obțină, ceea ce face ca această conversație să fie foarte colaborativă.
Transparența este un principiu important al muncii mele. Și aici mă refer atât la faptul menționat anterior că nu am agende ascunse, că nu fac ipoteze care să rămână în mintea mea și că nu iau decizii legate de demersul terapeutic fără a mă consulta cu persoana asistată, cât și la încercarea perpetuă de a-mi face publice opiniile, credințele, ideile despre lume, preferințele. Cred că aici este necesar să menționez și onestitatea ca modalitate de a crea relații semnificative cu oamenii pe care îi întâlnesc în practica mea.
Îmi place să visez la o lume fără subiecte tabu, fără etichete și capabilă să vorbească deschis despre problemele atât de grave cu care oamenii se confruntă – violență, abuz, sărăcie, marginalizare, discriminare.
– Care sunt aspectele cele mai satisfăcătoare și cele mai dificile ale carierei tale în psihologie? Cum gestionezi aceste aspecte în viața ta profesională și personală?
– Cred că uneori mă opresc și mă întreb dacă este util, valoros și important ceea ce fac. Și apoi mă gândesc că este o întrebare pe care ar fi bine să o adresez oamenilor pe care îi asist. Iar alteori mi-e greu să apreciez dacă petrec destul timp cu fiica mea, dacă sunt lângă ea în moduri semnificative.
Privilegiul de a lucra de peste 20 de ani în organizații non-guvernamentale, alături de echipe excepționale, mi-a oferit șansa de a analiza modul în care serviciile sociale și felul în care aceste organizații au militat pentru drepturile persoanelor asistate au impactat viețile oamenilor și credințele acestora. Și sunt bucuroasă că, deși se întâmplă încet, lumea devine mai atentă și mai puțin tolerantă la nedreptate. Cred că este o bucurie și o mare speranță în această constatare.
Iar în ceea ce privește practica privată mă bucură faptul că oamenii vin cu mai multă încredere către terapie, că au fost destigmatizate aceste servicii iar poveștile sunt spuse mai mult în lumină.
– Vei fi speaker la o conferinta dedicata menopauzei. Care este rolul psihologului în susținerea femeii ajunsă la această etapă a vieții?
– Menopauza a fost considerată prea mult timp un subiect exclusiv medical nu foarte important. S-a vorbit și s-a scris despre simptomele menopauzei, menopauza a fost tratată prea mult timp ca o boală, ca o deficiență, poate. Și ca o etapă premergătoare sfârșitului vieții.
Cred că femeile au nevoie să înțeleagă menopauza ca pe o etapă în dezvoltarea lor, nu ca pe o problemă asociată cu rușine și neputință. Și nici ca pe o condamnare la moarte. Identitatea unei femei nu este dată de starea sistemului ei reproducător, de fertilitate sau de vârstă.
Menopauza are nevoie să fie resemnificată și particularizată în vieța femeilor și aici intervine terapia. Cred că este nevoie ca lumea să audă cât mai multe povești despre această perioadă, despre feluri în care femeile au parcurs această etapă, despre descoperirile pe care le-au făcut, despre abilitățile extraordinare pe care le-au dezvoltat.
Totodată, rolul terapeutului în acest context se referă la a face posibilă conversația într-un climat de încredere și acceptare în care femeile să-și spună poveștile, să le împărtășească, să le acorde noi semnificații și să descopere povești despre putere, autencitate și relații preferate.
Mă bucur mult că la această conferință sunt speakeri din domenii diferite, cred că femeile care traversează această perioadă din viața lor au nevoie de o echipă de specialiști, au nevoie să fie auzite și văzute în moduri diverse.
– Cine este femeia Andreea Muraru? Ce o definește? Ce valori are? Ce iubește? Ce nu ar face niciodată?
– Sunt o femeie privilegiată din multe puncte de vedere. Am avut șansa unei familii care m-a susținut, care mi-a facilitat accesul la educație, am o profesie pe care o iubesc enorm, am prieteni și colegi care sunt disponibili pentru mine, care mă încurajează, sunt mama unei puștoaice extraordinare care zi de zi îmi servește lecții de înțelepciune, curiozitate și iubire. Am contexte în care port conversații profunde, altele în care râd și mă relaxez, altele în care am grijă de pasiunile și hobby-urile mele (filme, muzică, lecturi, design interior). Da, sunt privilegiată și sunt extrem de conștientă de toate aceste privilegii. Și acest lucru mă face să fiu acolo pentru oamenii care n-au avut sau nu mai au astfel de privilegii.
Apreciez atât momentele de conectare cu oamenii din jurul meu, cât și clipele de solitudine și cele petrecute cu fiica mea. Îmi plac petrecerile zgomotoase, dar și plajele pustii. Îmi place să călătoresc, să văd lumea prin ochii fetiței mele. Recent, am descoperit datorită ei noi valențe ale iubirii pentru animale. Și noi valențe ale umorului și ale conversațiilor amuzante.
Oricât de clișeistic ar suna, îmi doresc o lume mai curată, mai sigură și mai blândă pentru fiica mea. Îmi doresc să contribui la construcția acestei lumi, îmi doresc ca ceea ce fac în prezent să aibă relevanță și să o inspire, poate, și pe ea mai târziu. Îmi doresc ca ea să poată alege liberă locuri în care să trăiască, relații în care să investească, povești pe care să le construiască.
Ce nu aș face niciodată? Hmmm…greu de zis… Probabil nu aș face o muncă în care să nu cred cu pasiune, probabil nu aș păstra o relație doar din inerție, probabil nu aș asculta vocea lumii prea des… Și probabil nu aș ezita să cer ajutorul dacă m-aș simți copleșită.