* spune juristul Cezara Bătrânu-Ciucă, Asistent al Judecătorului în cadrul Curții de Apel Iași
Cezara Bătrânu-Ciucă și-a început cariera juridică în anul 2008, profesând ca avocat mai bine de 13 ani, timp în care a acumulat o vastă experiență în domeniul juridic, reprezentând clienți în diverse domenii de drept și având oportunitatea de a participa activ la soluționarea unor cazuri complexe. Pe parcursul carierei a învățat să abordeze fiecare situație cu rigoare, dar și cu empatie, pentru a asigura atât corectitudinea proceselor, cât și protecția intereselor clienților.
În prezent, ocupă funcția de Asistent al Judecătorului în cadrul Curții de Apel Iași, o categorie profesională nou introdusă în structura organizatorică a instanţelor, care îi permite să îmbine experiența dobândită în calitate de avocat cu o abordare mai profundă a proceselor judiciare.
– Într-o profesie în care echilibrul dintre rigoare și umanitate este esențial, cum reușiți să păstrați delicatețea feminității fără a-i știrbi forța?
– În orice profesie în care rigoarea şi empatia trebuie să coexiste armonios, consider că feminitatea nu este un aspect care diminuează forţa, ci dimpotrivă, o completează. Delicateţea nu exclude fermitatea, ci o îmbracă într-o formă mai rafinată, făcând-o mai accesibilă şi mai eficientă. Cred că adevărata putere a unei femei vine din capacitatea acesteia de a rămâne autentică, de a îmbina sensibilitatea cu hotărârea şi de a-şi folosi intuiţia ca pe un atu în luarea deciziilor. Astfel, feminitatea devine un element esenţial al forţei interioare, nu o piedică în calea ei.
– Dacă justiția este un templu al adevărului, ce loc își găsește în el sensibilitatea unei femei?
– Dacă justiţia este templul adevărului, atunci, cu siguranţă, sensibilitatea unei femei-jurist este lumina care pătrunde prin vitraliile acestui templu, adăugând căldură şi umanitate. Sensibilitatea nu înseamnă lipsă de obiectivitate, ci capacitatea de a înţelege nuanţele umane dincolo de litera legii, asigurând o justiţie profundă şi cât mai aproape de adevăr.
– Când v-ați descoperit vocația și cum ați știut că aceasta nu este doar o aspirație, ci un destin?
– Vocația pentru drept nu a fost un moment de revelație bruscă, ci un drum construit treptat, din pasiunea pentru adevăr și dorința de a aduce echilibru acolo unde există nedreptate. Am simțit că nu este doar o aspirație atunci când am realizat că acest domeniu nu îmi oferă doar o carieră, ci o misiune. Fiecare pas, fiecare provocare și fiecare victorie, oricât de mică, mi-au confirmat că acesta este locul în care pot face o diferență, că aceasta nu este doar o alegere profesională, ci parte din identitatea mea
– Dăruirea unei femei jurist se măsoară în acţiuni drepte, dar și în gesturi invizibile. Care este cea mai frumoasă faptă de bine pe care ați oferit-o fără ca nimeni să o vadă?
– Adevărata dăruire nu se măsoară în acțiunile vizibile, ci în acele momente în care faci bine fără să aștepți recunoaștere. Poate cea mai frumoasă faptă pe care am oferit-o a fost sprijinul discret pentru o personă care avea nevoie de ajutor, dar nu știa cum să-l ceară. Uneori, un sfat oferit la momentul potrivit, o încurajare sau o soluție găsită din umbră pot schimba un destin.
– Ce chip are amintirea cea mai prețioasă cu mama dumneavoastră? Și dacă timpul ar fi îngăduitor, ce dar i-ați mai oferi?
– Amintirea cea mai prețioasă cu mama are legătură cu blândețea și cu iubirea necondiționată. Este un moment simplu, dar atât de puternic, pe care îl vizualizez deseori: stând lângă mine pe o canapea, într-o zi oarecare din frageda-mi copilărie, mama m-a privit cu atâta căldură în ochi, încât acela a fost momentul care m-a făcut să simt că doar alături de ea sunt în deplină siguranță şi că ea este Omul meu. Mamei i-aș mai oferi clipe — timp petrecut împreună, fără grabă, fără întrebări, doar cu liniștea și bucuria prezenței noastre. Poate și un cuvânt nerostit la timp, o îmbrățișare mai lungă, o mulțumire spusă încă o dată
– Privind femeia în labirintul vremurilor noastre, credeți că libertatea i-a adus împlinire sau doar o altă formă de povară?
– Libertatea femeii în vremurile noastre este atât o binecuvântare, cât și o provocare. Pe de o parte, ne-a oferit voce, alegeri și șansa de a ne construi propriul drum. Pe de altă parte, această libertate vine adesea însoțită de noi responsabilități, de așteptări crescute și de o luptă constantă pentru echilibru. Consider că împlinirea noastră nu vine doar din libertate, ci din felul în care fiecare femeie reușește să o transforme într-o forță personală, fără să o lase să devină o povară. Adevărata libertate este aceea care ne permite să fim în armonie cu noi înşine, nu doar să corespundem unor noi standarde impuse de societate.
– În zgomotul lumii și tumultul profesiei, unde vă regăsiți? Care este sanctuarul interior al ființei dumneavoastră?
– Mă regăsesc în acele momente de liniște pe care mi le ofer cu intenție — într-o carte care mă inspiră, într-o plimbare solitară, într-o călătorie spre o destinaţie mult visată sau, pur şi simplu, în clipele petrecute cu cei dragi. Sanctuarul meu interior nu este un loc fizic, ci un spațiu al echilibrului, acolo unde gândurile mi se așază, unde vocile exterioare se estompează și unde pot asculta ceea ce contează cu adevărat. Este acel loc unde redevin eu însămi, departe de cerințe și așteptări, aproape de esența mea. Teatrul pune în scenă destinul, poezia îl îmbracă în lumină. – Care dintre ele v-a atins mai profund sufletul și ce vers sau replică v-a însoțit mereu?
– Teatrul și poezia sunt două forme prin care viața își găsește glasul—una prin forța trăirii, cealaltă prin delicatețea cuvântului. Deși am fost profund marcată de amândouă, poezia a fost cea care m-a însoțit mereu în momentele de introspecție. Un vers care îmi rezonează adânc este ‘Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.’ – Nichita Stănescu. Acest vers reflectă perfect sentimentul de mirare și recunoștință față de viață, pentru faptul că suntem aici, în toată contradicția și frumusețea noastră.
– Maternitatea este o simfonie a contrastelor: forță și vulnerabilitate, renunțare și împlinire. Ce lecție v-a oferit fiica dumneavoastră despre feminitate, pe care poate nu o învățaserăți până la ea?
– Maternitatea este, într-adevăr, un dans subtil între forță și vulnerabilitate, renunțare și împlinire. Şi da, fiica mea m-a învăţat să-mi îmbrăţişez vulnerabilităţile ca pe o formă de putere. Înainte, credeam că adevărata feminitate presupune perfecţiune și o doză considerabilă de autocontrol, însă Eva mi-a arătat că esenţa unei femei derivă din curajul de a se deschide, de a simți profund și de a trăi fiecare moment cu toată intensitatea sa.
– Frumusețea este o formă de lumină sau o construcție a privitorului? Cum vedeți standardele estetice ale societății și cât de mult influențează ele destinul unei femei?
– Teoretic, suntem învăţaţi că frumusețea provine din interior și din modul în care o persoană radiază autenticitate, însă standardele estetice impuse de societate influențează, fără putinţă de tăgadă, percepția noastră despre aceasta. Societatea contemporană are o viziune adesea idealizată și uniformizată asupra frumuseții, iar acest lucru poate influența profund destinul unei femei, determinându-i nu doar modul în care este văzută, ci și cum se percepe pe sine. Aceasta realitate poate să creeze presiuni sau să limiteze libertatea de a fi autentic, iar femeile, în special, pot simți că trebuie să se conformeze unor așteptări externe pentru a fi acceptate sau apreciate. De aceea, cred că este important să ne amintim cât se poate de des, poate chiar să ne spunem una alteia, că frumusețea adevărată nu se regăseşte în standarde, ci în capacitatea noastră de a a trăi în armonie cu propria lumină, care este observată exclusiv de oamenii potriviţi.
– Când fiul dumneavoastră va ajunge la vârsta la care își va alege o femeie care să-i fie parteneră, ce calități ați dori să descopere în ea, dincolo de ceea ce lumea consideră dezirabil?
– Când fiul meu va atinge vârsta acestei decizii, îmi doresc să aibă capacitatea de a privi dincolo de ceea ce lumea consideră dezirabil la prima vedere. Aș vrea ca el să aprecieze la o potenţială parteneră calitățile care nu se văd la suprafață, precum respectul de sine și capacitatea acesteia de a crește alături de el. Este important pentru amândoi să înțeleagă că o relație adevărată nu se bazează pe perfecțiune sau pe așteptările impuse de societate, ci pe sprijinul reciproc, încrederea și acea conexiune profundă care te face să te simți în siguranță și iubit. Mi-aş dori ca băiatul meu să înţeleagă că o femeie merită preţuită pentru încrederea în propriile ei valori și că, deşi își poate susține partenerul în drumul său, nu ajunge, prin aceasta, să-şi dilueze sinele.
– Cum ar arăta o lume care onorează cu adevărat femeia, nu doar prin discursuri, ci prin fapte și atitudini?
– La modul ideal, ne gândim la o lume în care femeile ar fi tratate cu aceeași considerație și oportunități ca bărbații, indiferent de statutul lor social, profesia sau rolul pe care îl joacă în familie și comunitate. O lume a echilibrului real între viața profesională și cea personală, în care femeile ar fi susținute să își urmeze visele fără a fi judecate sau limitate de stereotipuri. În loc să fie reduse la un anumit tipar estetic sau roluri tradiționale, să fie apreciate pentru diversitatea lor de talente, aspirații și contribuții. În această lume, recunoașterea valorii femeii ar fi o normă, nu o excepție, și fiecare act de discriminare sau inegalitate ar fi văzut ca o nereușită a societății.
– Muzica și arta sunt reflexii ale spiritului. Dacă ar fi să alegeți o lucrare care să vă definească sufletul, care ar fi aceea?
– Lucrarea muzicală care îmi defineşte sufletul este Simfonia a V-a în Do minor de Ludwig van Beethoven. Este o lucrare care emană putere, perseverență și încredere, dar și fragilitate și speranță. Prima frază, celebrul „Da-da-da-daaam”, reflectă lupta interioară, momentul de răscruce, când în fața greutății vieții, există alegerea de a merge mai departe. Această simfonie îmbină contrastele: tăcerea cu explozia de sunete, întunericul cu lumina, temerile cu triumful. La fel și în viața mea, fiecare obstacol este o invitație de a mă ridica și de a răspunde cu hotărâre, dar și cu smerenie. Simfonia a V-a este, pentru mine, un simbol al rezilienței și al speranței care nu se stinge niciodată.
– Dacă ar fi să surprindeți într-o imagine esența carierei dumneavoastră, ar fi un gest, o privire, o decizie? Ce moment v-a definit cel mai profund ca jurist și ca femeie?
– Esența carierei mele de până acum ar fi corect reprezentată de imaginea unor mâini întinse. Şi asta pentru că momentul care m-a atins profund atât ca jurist, cât și ca femeie, a fost când o persoană în etate, cu o vastă experienţă de viaţă şi cu reuşite notabile, mi-a strâns mâinile și mi-a spus, cu lacrimi în ochi, că eu (un avocat de 30 de ani la acel moment), sunt ca o adevărată mamă pentru el. Acela a fost momentul în care am înțeles că adevărata putere a profesiei mele nu se află în cunoștințele tehnice sau în succesul profesional, ci în capacitatea mea de a fi acolo pentru celălalt, de a-i oferi încredere, protecție și alinare, chiar și atunci când nu există cuvinte suficiente pentru a exprima acest sprijin.
– Arta de a fi femeie este un dans între vis și realitate, între ceea ce suntem și ceea ce lumea așteaptă să fim. Care este, în ochii dumneavoastră, expresia cea mai sublimă a feminității?
– Potrivit percepţiei mele, expresia feminității este bunătatea – exprimată prin gesturi mici, dar pline de semnificație și prin cuvinte care vindecă, nu doar comunică. Este acea capacitate a femeii de a răspunde cu empatie și compasiune în fața dificultății, de a oferi fără a aștepta ceva în schimb. Bunătatea fiind nu doar o trăsătură, ci o alegere constantă, o alegere care definește o femeie prin puterea ei interioară.