- dialog cu Simona Hodoroabă, inginer constructor, artist sensibil și PR al Clubului Inner Wheel Iași
– Cum v-ați împletit pașii printre structuri de beton și geometrii riguroase, păstrând în suflet grația și frumusețea de a fi femeie?
– Pentru mine, ingineria construcțiilor nu a fost niciodată doar despre betoane, structuri și calcule, ci despre viață, emoții și povești ce prind contur în fiecare spațiu creat. Am pornit întotdeauna de la premisa că femeile pot face orice, dar nu oricum. Tocmai grația și sensibilitatea ne permit să vedem dincolo de geometria rigidă a planurilor, să descoperim detalii, forme și culori pe care nici cea mai avansată teorie nu le poate defini complet.
Pentru mine, structurile de beton sunt fundația pe care se construiesc visele. Ele nu sunt doar pereți, cadre și zidării, ci adăpostul primelor amintiri, spațiul în care doi oameni își încep viața împreună, locul unde o familie își va atârna pe perete portretul celor doi copii și al bunicii. Sunt birourile unde prind contur cariere, unde oamenii își împlinesc visurile profesionale, sunt locurile care devin casa fiecăruia, fie pentru o viață, fie pentru acele 8-9 ore pe zi în care își pun creativitatea și munca la contribuție.
Într-o lume a betonului și a structurilor riguroase, o femeie aduce o altă dinamică, o altă viziune. Știe să privească dincolo de cifre și să dea construcțiilor identitate, suflet și emoție. Pentru că, în final, nu sunt doar clădiri, sunt spații unde se nasc povești, se trăiesc bucurii și se păstrează amintiri.
Pentru mine, frumusețea de a fi femeie în acest domeniu vine din capacitatea de a gestiona nu doar structuri solide, ci și relații profesionale puternice, din a aduce un plus de organizare, viziune și empatie acolo unde este nevoie. În esență, construcțiile sunt ca viața: ai nevoie de o fundație solidă, de flexibilitate pentru a te adapta și de viziune pentru a construi ceva care să dăinuie în timp.
– Cum ați țesut, între carieră și maternitate, firul delicat al echilibrului? Ce clipe v-au fost ancore și care v-au fost aripi?
– Echilibrul între carieră și maternitate este acea himeră pe care toate o căutăm, dar care, în realitate, nu are o formulă fixă. Este o cale atât de personală, care ar trebui mereu să evadeze din preconcepțiile tradiționale și sociale ce încearcă să ne definească rolurile.
Când am pornit la drum, nu am simțit niciodată nevoia de a trasa o graniță rigidă între carieră și maternitate. Femeia din mine este aceeași, fie că gestionează un proiect, fie că își învață copilul să fie independent și puternic. Nu am fost niciodată adepta unei delimitări artificiale, pentru că noi, femeile, avem capacitatea extraordinară de a ne implica cu dedicare în toate aspectele vieții noastre, fie că este vorba de carieră, familie sau de cei dragi nouă.
Femeia nu dă viață doar din punct de vedere fizic, ci și relațiilor, proiectelor, oamenilor din jurul ei. Avem grijă de partenerii noștri, de părinți, de prieteni, de echipele noastre de la muncă. Creștem proiecte așa cum creștem un copil: le concepem, le îngrijim, le ghidăm pașii, le oferim resurse să se dezvolte, iar într-o zi le vedem independente. Procesul este același, indiferent de domeniu.
Nu am simțit niciodată nevoia de a mă încadra într-un tipar de „mamă standard”. Ivona m-a văzut mereu exact așa cum sunt: independentă, implicată, responsabilă, dar mai presus de toate prezentă cu adevărat în momentele importante. Pentru mine, timpul de calitate nu înseamnă doar jocuri și distracție, ci și timp în care un copil învață de la părintele său principii de viață esențiale – despre perseverență, muncă, valori și responsabilitate.
Între carieră și maternitate, numitorul comun rămâne femeia din noi, cea care își găsește echilibrul nu într-un model prestabilit, ci în autenticitatea propriei alegeri. Nu trebuie să ne pierdem în niciuna dintre extreme. Putem fi mame și profesioniste în același timp, păstrând ca numitor comun ceea ce ne definește cu adevărat.
Ancorele mele sunt câțiva oameni dragi, oameni care mi-au fost aproape, care m-au inspirat, care au crezut în mine atunci când poate nici eu nu eram sigură.
Dar, la fel de mult, ancora mea a fost și este singurătatea. Momentele în care am fost doar eu cu mine, în care m-am regăsit, m-am ascultat și m-am liniștit. Într-o lume plină de zgomot, decizii și responsabilități, timpul petrecut singură m-a echilibrat, m-a ajutat să îmi pun gândurile în ordine, să îmi reîncarc energia și să merg mai departe cu claritate și determinare.
Fiecare reușită muncită, fiecare obstacol depășit mi-au întărit convingerea că totuși fac bine ce fac.
Aripile mele au fost ambiția și curajul de a nu mă opri când devine greu. Am avut mereu parte de schimbare, de provocări, de greutăți. Fiecare proiect dus la bun sfârșit, fiecare vis transformat în realitate, fiecare moment în care am reușit acolo unde părea imposibil – acestea mi-au fost aripile.
Dar, mai presus de toate, aripile mele sunt fiica mea. Simt că am datoria de a fi eu însămi – liberă, independentă, autentică, de a mă descoperi și redescoperi mereu, fără să mă las încadrată în tipare impuse de alții. Doar așa îi pot oferi un model real, unul care să îi arate că puterea unei femei vine din felul în care își trăiește viața fără să se piardă pe ea însăși.
– Dacă ar fi să destăinuiți cea mai prețioasă învățătură pe care v-a adus-o drumul profesional, care ar fi perla ascunsă în adâncul experiențelor dumneavoastră?
– Învățătura pe care o prețuiesc și pe care încerc să o dau mai departe este aceea că, indiferent de poziția pe care o ocupi, responsabilitatea cu care îți faci treaba te definește ca om și te recomandă mai mult decât orice titlu sau funcție.
Dacă muncești doar pentru bani, vei rămâne blocat într-o rutină mecanică, fără să ajungi vreodată la acel nivel de cunoaștere și expertiză care, în mod paradoxal, îți poate aduce nu doar stabilitate financiară, ci și libertatea de a-ți alege drumul. Adevărata independență nu vine doar din ceea ce câștigi, ci din ceea ce știi și din capacitatea de a aduce valoare acolo unde te afli.
O companie, un proiect, o echipă nu înseamnă doar un loc de muncă – sunt o școală, o oportunitate de creștere, un teren de antrenament unde îți poți testa și dezvolta abilitățile. Dacă privești orice experiență profesională doar ca pe o obligație zilnică, vei rămâne întotdeauna dependent de un context extern. Dar dacă înțelegi că fiecare sarcină îți oferă șansa de a învăța, de a te perfecționa, de a deveni mai bun, atunci îți construiești propria bază solidă pe care, la un moment dat, vei putea clădi ceva doar al tău.
În cele din urmă, succesul nu înseamnă doar poziția pe care o ocupi, ci mentalitatea cu care o abordezi. Dacă îți faci munca din convingere, cu implicare și profesionalism, oportunitățile vor veni natural. Înveți, crești, devii mai valoros – iar în final, adevărata recompensă este că nu vei mai depinde niciodată de un loc anume, pentru că vei ști să îți creezi propriile oportunități.
– Există o zi anume pe care sufletul dumneavoastră ar dori s-o retrăiască, un moment în care timpul a îngenuncheat în fața împlinirii?
– Dacă ar fi să aleg o zi pe care aș retrăi-o, ar fi ziua în care am terminat construcția la casa noastră, casa pe care nu doar am visat-o, ci am și proiectat-o, cu fiecare colț gândit exact așa cum mi-l doream. Nu era doar o construcție, era o parte din mine, din tot ce muncisem, din fiecare decizie calculată și fiecare sacrificiu făcut pentru ca ea să devină realitate.
A fost un an greu. Am construit-o din banii noștri, fără compromisuri, într-un ritm alert, în timp ce jonglam viața profesională, licitațiile, proiectele și pe Ivona mică, solicitantă, care avea nevoie de noi acolo, prezenți, întregi, în fiecare zi. Dar în ziua aceea, când am pășit peste prag, am simțit pentru prima dată că timpul s-a oprit și că totul a meritat.
Și mai mult decât atât, am simțit că i-am oferit nu doar Ivonei un cămin, ci și mamei, casa pe care o visase toată viața și liniștea pe care n-a avut-o niciodată. Să o văd acolo, cu lacrimi în ochi, mândră, trăind momentul alături de noi, în acel loc care urma să ne fie acasă, a fost poate cel mai mare sentiment de împlinire.
– Ați simțit vreodată că trebuie să îmbrăcați o armură, că trebuie să împrumutați rigiditatea lumii pentru a fi ascultată? Cum ați transformat această provocare într-un dans al forței și al grației?
– Armura? Da, o port. Dar nu ca să fiu ascultată, ci ca să pot avea libertatea de a fi eu însămi fără să mă risipesc în toate direcțiile. Nu cred că trebuie să fiu pe înțelesul tuturor, iar tonul meu se adaptează în funcție de cine ascultă, nu de cine așteaptă.
Nu am simțit niciodată că trebuie să devin rigidă doar pentru că așa e lumea din jur. Forța și grația nu se exclud, dimpotrivă – cred că adevărata putere e să știi când să fii fermă și când să fii vulnerabilă, când să impui respect și când să-ți permiți să lași garda jos.
Armura mea nu e un scut împotriva lumii, ci o alegere. Protejează ce vreau să păstrez doar pentru mine și ce aleg să împărtășesc doar cu oamenii care știu să citească dincolo de aparențe. Pentru ei, nu am nevoie de prea multe cuvinte. Acei câțiva oameni dragi știu să citească printre rânduri, mă înțeleg dincolo de aparențe și mă „aud” chiar și când nu spun nimic. Pentru restul? Nici nu simt nevoia să explic.
– Care este cel mai de preț dar pe care l-ați primit de la mama dumneavoastră – un cuvânt, o privire, o tăcere încărcată de înțelesuri?
– Cel mai de preț dar pe care l-am primit de la mama a fost însăși viața. Știu că poate sună ca un clișeu, dar pentru mine nu este. M-a așteptat și m-a dorit atâția ani, încât, la un moment dat, a început să creadă că nu voi mai veni niciodată. Iar când am venit, și-a dedicat fiecare zi mie, jonglând ca un acrobat pe sfoară, între o carieră pe care a iubit-o și o familie în care tradițiile aveau greutatea lor. Uneori, mă întreb cum reușea – zilele ei păreau să aibă 30 de ore, iar energia, răbdarea și puterea ei erau inepuizabile.
Dar poate că cel mai recent și cel mai greu de explicat cadou este cel pe care l-am primit după ce ea nu mai era. La șase luni după moartea ei, cu doar câteva zile înainte de ziua mea, am găsit în casă o scrisoare de la ea. Acel „Te iubesc” de la final, scris cu mâna ei, va rămâne pentru totdeauna pe hârtie și în sufletul meu.
Așa era ea, mereu surprinzătoare. Chiar și acum.
– Dacă ar fi să-i oferiți mamei un dar care să cuprindă toată recunoștința, ce formă ar lua acesta? O amintire? O floare? O lumină?
– I-aș oferi timp. Și mai mult timp. Mereu am crezut că timpul nostru împreună e fără limite, că avem mereu un „mâine” la dispoziție, că niciodată nu ne grăbește nimic. Și când s-a terminat, a durut în cel mai neașteptat fel.
Dacă aș putea, i-aș mai da câțiva ani – să fie aici, să o vadă pe Ivona crescând, să râdem împreună la glumele noastre vechi, să povestim fără grabă. Să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine; nu cred că i-am spus suficient.
Dar cum nu pot, îi ofer în dar amintirile noastre, momentele pe care le păstrez vii în fiecare zi. Vorbim mereu despre ea, ne amintim gesturile ei, felul în care ne certa uneori, râsul ei, toate lucrurile mici care o făceau „Mama”. Și poate că, într-un fel, asta e tot darul ei pentru noi – faptul că nu ne-a lăsat niciodată cu adevărat, că e încă aici, în toate lucrurile pe care le iubim și le ducem mai departe.
– Ce vise și valori ați dori să îi lăsați fiicei dumneavoastră ca moștenire a sufletului? Ce ați dori să îi fie pavăză și stea călăuzitoare?
– Mă gândesc adesea la ce aș vrea să îi las Ivonei, la ce valori să îi fie pavăză și ce vise să îi lumineze drumul. Să-i dau eu un dar sau să o învăț să și-l facă singură? Tudor Arghezi, în poezia lui pentru fiica sa, scria despre darurile fără preț – „o chitară, un inel, un fluture, o garoafă” – dar mai ales, îi lăsa puterea de a visa, de a fi liberă, de a găsi singură lumina în întuneric.
Eu nu vreau să îi las un drum trasat sau o listă de reguli. Vreau să își fie sieși pavăză și stea călăuzitoare, să fie puternică, dar blândă, curajoasă, dar conștientă de propria vulnerabilitate, să știe că independența nu înseamnă să nu ai nevoie de nimeni, ci să alegi conștient pe cine lași aproape.
Să nu îi fie frică să fie diferită, să fie fermă când trebuie, dar să nu piardă dulceața și feminitatea care o fac unică. Să aibă curajul să își clădească propriul drum, dar și răbdarea de a savura fiecare pas. Să știe că nimeni nu îi poate lua ceea ce construiește în mintea și sufletul ei, că adevărata bogăție stă în cine devine, nu în ce adună.
Dacă i-aș putea da un singur dar, i-aș da puterea de a se ridica mereu, oricât de greu ar cădea. Și încrederea că, indiferent de ce va fi, noi vom fi mereu acolo, undeva, privind-o cu mândrie.
– Cum priviți locul femeii în această lume grăbită? Cum credeți că poate fi redată frumusețea vocii feminine, fără a fi umbrită de zgomotul cotidian?
– Din păcate, în această lume grăbită, femeile par să aibă tot mai puțin timp să fie… femei. Ne-am antrenat singure într-o cursă continuă, într-o competiție contratimp în care ne simțim mereu nevoite să dovedim, să demonstrăm, să fim peste așteptări, oricând și cu oricine. Am înțeles greșit că valoarea noastră stă doar în cât de multe lucruri putem face și cât de repede le putem face, uitând că esența feminității nu e în grabă, ci în echilibru, în eleganța cu care alegem să ne trăim viața.
Nu mai avem timp să ne îndreptăm spatele și să ne dregem grațios vocea înainte de a vorbi, iar lumea din jur pare că nici nu ne mai oferă acest timp. Suntem ascultate pe fugă, în grabă, fără răbdare, ca și cum orice moment de respiro ar fi un lux pe care nu ni-l putem permite.
Și astfel, feminitatea se pierde, nu pentru că nu mai există, ci pentru că este împinsă într-un colț, golită de esența ei. În loc să fim puternice prin echilibrul dintre forță și delicatețe, suntem obligate să ne ascundem sensibilitatea de teama că ar putea fi percepută ca o slăbiciune.
Cum poate fi redată frumusețea vocii feminine în acest haos? Dându-ne timp. Refuzând să ne grăbim, să ne uniformizăm, să ne pierdem în zgomot. Feminitatea nu este despre cât de tare strigăm, ci despre cât de profund este ceea ce spunem. Și poate că soluția nu este să ne adaptăm la ritmul lumii, ci să încetinim și să ne acceptăm așa cum suntem – femei care nu trebuie să aleagă între forță și grație, pentru că le pot avea pe amândouă.
– Care este visul ce vă străbate ființa asemenea unui fir de aur? Cum împletiți dorința de a-l atinge cu răbdarea de a-l lăsa să înflorească?
– Visul care „mă străbate ca un fir de aur” nu este unul singular, un punct final la care să ajung și să spun „Gata, am reușit!”. Este un drum care se construiește în fiecare zi, în fiecare alegere, în fiecare om pe care îl influențez, în fiecare lucru pe care îl las în urmă.
Nu am fost niciodată genul care să stea pe loc și să aștepte ca lucrurile să se întâmple, dar am învățat că unele vise nu se împlinesc doar prin muncă, ci și prin răbdare. Uneori trebuie să ai curajul să faci primul pas, alteori trebuie să ai înțelepciunea de a aștepta momentul potrivit.
Pentru mine, visul nu este doar despre a construi pentru mine, ci și despre a contribui lumii. Să pot să fiu sprijin, să împărtășesc din ceea ce știu, să fac lucruri care să conteze și după mine. Să las în urmă nu doar proiecte, ci oameni mai încrezători, mai puternici, mai echipați pentru propriile lor drumuri.
Dacă există un fir de aur care leagă toate acestea, el este echilibrul dintre ambiție și răbdare, dintre a visa și a ști când să aștepți ca visul să înflorească. Să nu mă opresc niciodată din a învăța, din a construi, din a ajuta. Pentru că adevărata împlinire nu vine doar din ce reușesc pentru mine, ci și din ce pot lăsa în urma mea pentru ceilalți.
– Într-o lume de unghiuri drepte și structuri reci, unde își află locul poezia? Unde vă adăpostiți sufletul când simțiți nevoia să-i auziți murmurul?
– Tocmai în această lume de unghiuri drepte și structuri reci se ascunde poezia – în contrast, în rarisim, în neașteptat. Dacă am trăi într-o veșnică poezie, dacă totul ar fi doar emoție și sensibilitate, ne-am obișnui cu ea până la indiferență, asemenea unui chirurg care nu mai simte nimic în fața sângelui. Ne-am blaza.
Dar când poezia răsare dintr-un loc în care nu te aștepți, atunci o simți cu adevărat. Exact ca planta care izbucnește dintre rosturile unui trotuar de beton, la fel și cuvintele se strecoară uneori printre cifre și planuri, printre structuri rigide și deadline-uri care nu lasă loc de visare. Atunci mai deschid un Word, pun pe pauză – dacă pot – ceea ce fac, și scriu. Las să curgă. Îmi iau luxul unui moment de răsfăț sufletesc, chiar dacă sunt rare, și tocmai de aceea îmi aduc atâta bucurie.
La fel de firesc, printre calcule, grafice, tabele, se mai strecoară câte un desen, o schiță făcută pe fugă pe marginea unei foi pline de cifre. Un gest mic, dar care mă readuce la mine, mă scoate pentru o clipă din precizie și mă lasă să mă bucur de ceva pur, fără utilitate imediată, doar de dragul de a fi acolo.
Poezia își găsește locul exact acolo unde pare că nu are ce căuta. Și cred că asta o face cu adevărat frumoasă.
– Prima iubire a fost un ecou trecător sau o lumină care v-a modelat sufletul? Cum s-a transformat acea trăire în înțelepciunea iubirii profunde?
– O, dar prima iubire este fiecare iubire pe care o trăim în viață. Prima iubire nu e un moment unic și fix, ci un proces continuu, un șir de revelații care ne schimbă și ne definesc, pas cu pas.
Poate fi iubirea aia platonică din adolescență, aceea care se simte ca un uragan pe soare, care te face să crezi că nimeni, niciodată, nu a mai simțit ceva atât de intens. Apoi vine iubirea de după facultate, când viața se desfășoară în viteză, când ai atâtea vise de carieră, atâtea planuri, încât iubirea pare să fie mereu pe fugă, prinsă între deadline-uri și ambiții. Chiar nu prea ai timp de ea și, chiar dacă ai avea, nu vine cu instrucțiuni, nu prea știi nici ce vrei de la tine.
Apoi, la un moment dat, apare iubirea care vine când ești mai matur, când începi să știi cine ești și ce vrei, când iubirea nu mai e doar explozie, ci și conexiune profundă, pasiune care nu arde haotic, ci luminează constant. Și dacă avem noroc, această iubire devine acea complicitate de-o viață, unde nu mai e nevoie de declarații zgomotoase, pentru că simpla prezență e suficientă.
Pe măsură ce adunăm ani, iubirea se transformă din foc în jar care încălzește, din pasiune în respect, din furtună în tihnă. Ne învață răbdarea, toleranța, bucuria simplă de a avea pe cineva alături.
Unii au norocul de a trăi toate aceste iubiri cu aceeași persoană, alții le trăiesc cu oameni diferiți, fiecare cu un nume, o lecție, o amprentă asupra sufletului lor. Dar indiferent de cum vine și pleacă, fiecare iubire modelează, schimbă, lasă urme, ne face mai conștienți de ce căutăm, de ce avem nevoie, de ce suntem capabili să oferim.
Eu încă mă las modelată de iubire, sperând că, la final, voi înțelege și eu înțelepciunea iubirii profunde – acea iubire care nu cere nimic, dar oferă totul, care nu se zbate să fie văzută, dar rămâne, care nu depinde de timp, dar trece prin toate timpurile. E work in progress, odată cu mine.
– Dacă ați putea destrăma o singură prejudecată despre femeile care clădesc cu mintea și mâinile lor, ce convingere ați dori să fie risipită ca un fum?
– Aș destrăma prejudecata că femeile care se descurcă singure nu au nevoie de ajutor. Că dacă știu să clădească, să decidă, să rezolve, să reziste, înseamnă că nu trebuie să fie sprijinite, că nu merită să fie protejate, că nu au nevoie să li se ofere nimic.
Femeile care fac cu mintea și mâinile lor sunt adesea percepute ca fiind reci, autosuficiente, greu de abordat. Nu pentru că ar fi așa, ci pentru că lumea din jur le lasă să fie singure, asumând că nu au nevoie de nimeni. Că dacă nu cer ajutor, nu îl vor. Că dacă nu se plâng, înseamnă că nu le este greu.
Dar tocmai femeile care nu cer, care nu vor să împovăreze, care nu își expun vulnerabilitățile la vedere, sunt cele care ar merita cel mai mult un gest de sprijin, o mână întinsă fără să fie nevoie să fie cerută. Nu înseamnă că nu pot singure, dar de ce ar trebui să fie mereu singure?
E ironic că, în loc să fie apreciate pentru ceea ce fac, sunt puse la și mai multă încercare. În timp ce altele primesc ajutor la cel mai mic semn de slăbiciune, la cea mai slabă adiere de gene, ele trebuie să-și demonstreze constant puterea, fără pauză, fără recompensă, fără un „Lasă, te ajut eu azi.” Iar asta, treptat, le face mai reci, mai rigide, mai distante, pentru că dacă lumea te obișnuiește cu singurătatea, ajungi să o porți ca pe o armură.
Aș vrea să dispară prejudecata că femeile puternice nu au nevoie să fie iubite, protejate, ocrotite. Puterea nu exclude sensibilitatea. Independența nu exclude sprijinul. Iar faptul că putem singure nu înseamnă că trebuie să fim lăsate să fim mereu singure, înseamnă că nu a încercat nimeni niciodată să pună umărul cu adevărat.
– Care este cel mai sublim dar al feminității? Este o tăcere încărcată de înțelesuri, o privire care vindecă, o forță ce nu se vede, dar se simte?
– Cel mai sublim dar al feminității este tocmai abilitatea naturală de a îmbina toate acestea fără efort vizibil. Este în tăcerea care spune mai mult decât o mie de cuvinte, în îmbrățișarea care vindecă fără să ceară nimic în schimb, în forța care nu se impune, dar se simte, profund, în fiecare gest.
Feminitatea nu este doar delicatețe, dar nici doar putere. Este amestecul fin dintre cele două, este abilitatea de a echilibra, de a susține fără a sufoca, de a ghida fără a forța, de a fi prezentă fără a cere să fie văzută.
Este în răbdarea de a asculta, dar și în curajul de a vorbi când contează. În tăria de a rezista furtunilor, dar și în blândețea de a îmbrățișa vulnerabilitatea. În puterea de a construi, dar și în grația de a lăsa loc frumosului să se așeze natural, fără să fie impus.
Cel mai sublim dar al feminității este că nu trebuie definit în cuvinte, ci simțit. E în felul în care schimbă o încăpere, în energia pe care o lasă într-o conversație, în liniștea care rămâne după ce pleacă.
– Dacă ați putea așterne pe un pergament un gând destinat tuturor femeilor care visează, care luptă, care creează, ce cuvinte ați dori să dăinuiască dincolo de timp?
– Dacă aș putea așterne pe un pergament un gând pentru toate femeile care visează, luptă și creează, le-aș spune:
- Visați mai întâi pentru voi, apoi pentru alții. Nu vă pierdeți în visurile altora până nu vi le împliniți pe ale voastre. O femeie împlinită nu este cea care se sacrifică până la epuizare, ci cea care își construiește propriul drum, fără să uite de sine.
- Luptați cu mâini de fier în mănuși de catifea. Fiți puternice, dar nu lăsați lumea să vă fure grația. Forța adevărată nu înseamnă rigiditate, ci echilibru. Puteți fi ferme fără a deveni dure, blânde fără a fi naive, independente fără a respinge ajutorul.
- Creați o lume mai bună, mai întâi pentru voi. Dacă vă dați voie să vă așezați viața după propriile reguli, schimbarea pentru ceilalți va veni natural. O femeie care se simte bine în pielea ei inspiră, modelează, transformă fără să încerce prea tare.
- Ajutați, dar învățați și să primiți ajutorul. Nu trebuie să faceți totul singure. Adevărata forță nu e în a duce greutăți fără să cereți sprijin, ci în a ști când să îl acceptați și mai ales de la cine.
- Fiți partenere, umăr la umăr, nu supuse. Femeia nu e făcută să stea în umbră, dar nici să lupte mereu singură. Alegeți să fiți lângă oameni care vă respectă, nu care așteaptă să le fiți sprijin fără să vă sprijine.
- Și, poate cel mai important: Prețuiți loialitatea înainte de toate. În iubire, în prietenie, în muncă și față de voi înșivă. O lume construită pe încredere și respect reciproc va fi mereu mai solidă decât una bazată pe aparențe și compromisuri.