Cum mai putem defini feminitatea în vremurile noastre? Ce înseamnă vindecarea feminină și cum ne regăsim autenticitatea pierdută? Un interviu profund și emoționant cu Oana Herra despre frumusețea de a simți, de a transforma și de a dărui, dincolo de convenții și așteptări.
– Cum definești arta de a fi femeie în zilele noastre și cum crezi că aceasta s-a transformat de-a lungul timpului?
– E un răspuns foarte subiectiv aici, pentru că fiecare dintre noi, femeile, a venit la pachet cu un anumit dozaj de feminitate. Dar, dacă ar fi să răspund cât mai direct, aș spune că arta de a fi femeie este fix arta de a conștientiza cine ești, cum simți, cum gândești și în ce măsură accepți și absorbi ceea ce vine către tine, ca mai apoi să alchimizezi și să dăruiești înzecit mai departe. Cred că asta s-a schimbat de-a lungul timpului. Am pierdut naturalețea și obișnuința de a FI, pur și simplu. În ziua de azi, învățăm din nou să fim acea femeie care primește viața și darurile ei cu bucurie, pentru că SUNTEM. Greutățile vieții și tiparele de suferință și sacrificiu în care am crescut – la nivel de societate, nu doar de familie – ne-au învățat să prioritizăm latura noastră masculină, cea responsabilă și hiper-protectivă, și să o punem la adăpost pe cea feminină, care în mod natural este plină de creativitate, dăruire, primire și amplificare a bucuriei.
– Ce te-a atras inițial către psihoterapie și cum ai descoperit că aceasta este menirea ta?
– M-a fascinat de mică psihologia umană. Încă dinainte să știu că se numește așa. Mi-a plăcut să studiez comportamentul celor din jur și, în mod intuitiv, am învățat să le „citesc” intențiile și nevoile. Mai târziu am aflat că asta se numește intuiție și empatie. Culmea, nu am mers de la început în această direcție. Am studiat Științe Juridice, dar nu am profesat. Apoi, viața m-a purtat pe alte meleaguri, m-am pierdut pentru o perioadă, apoi a venit primul copil, fetița mea, Davina, care are acum șapte ani. Odată cu venirea ei, armura pe care o construisem cu atât de multă sârguință încă din copilărie a început să cadă, iar rănile ascunse sub armură au început să-mi sângereze. Am căutat răspunsuri și soluții pentru mine, apoi am început să dau mai departe, din dorința de a sprijini și alte femei care au trecut prin etape de suferință. Am vrut să le arăt că se poate să fie mai bine, că poți să-ți construiești un viitor mai bun, să-ți găsești calea, fericirea și împlinirea, indiferent de rănile din trecut sau din prezent. Așadar, nu a fost tocmai o revelație cinematografică, cu vise iluminante și îngeri care cântau la harpe. Aș spune că e o nevoie transformată în misiune, plus câteva abilități înnăscute care m-au ajutat să evoluez foarte ușor și natural în această direcție.
– Hipnoza este adesea învăluită în mister. Ce te-a fascinat la această tehnică și cum ai ajuns să o integrezi în practica ta?
– Tot nevoia m-a condus către hipnoză și hipnoterapie, la început. Călătoria mea a fost cumva în sens invers: am înțeles mai întâi că, dacă nu învăț să fac pace cu emoțiile mele, nu am cum să îmi controlez și să îmi schimb reacțiile. Apoi am observat că, pe termen lung, am nevoie să construiesc o mentalitate diferită și cărări neuronale noi. Doar că nu era suficient să vreau. Rezultatele din prezent erau consecința tiparelor mentale și emoționale construite în trecut, iar copilăria este perioada în care punem bazele acestor convingeri și tipare.
E minunat să învățăm tehnici de gestionare a emoțiilor, de comunicare și strategii de schimbare a mentalității. Problema este că voința obosește destul de ușor și te cam întorci de unde ai plecat. Atunci când faci o schimbare doar la nivel de minte conștientă, este ca și când tai tulpina buruienilor cu sârguință, dar lași rădăcina la locul ei. În cât timp crezi că acea buruiană va scoate din nou capul la lumină? Revin la întrebarea ta: de ce hipnoza? Pentru că starea de transă facilitează conexiunea și comunicarea cu subconștientul. Iar dacă vrei să faci o schimbare permanentă, profundă, nu este suficient să lucrezi doar cu mintea conștientă.
Cu ajutorul hipnozei ajungi cu ușurință la rădăcina problemei, la cauza reală a provocărilor tale. În starea de transă, accesezi toate informațiile stocate în subconștient: convingeri, frici, traume, tipare limitative sau toxice, și ai ocazia să schimbi percepția direct la nivel subconștient.
Tot cu ajutorul hipnozei putem grăbi procesul de schimbare a tiparelor și obiceiurilor. Se construiesc transe hipnotice care conțin sugestii puternice, benefice pentru noi. Integrarea unei practici zilnice, cum ar fi o meditație ghidată sau câteva minute de mindfulness sau autohipnoză personalizată, face diferența pe termen lung.
– RTT (Rapid Transformational Therapy) promite schimbări profunde și rapide. Ce te-a convins să o studiezi și ce impact ai văzut asupra pacienților tăi?
– O știam de câțiva ani pe Marisa Peer, creatoarea metodei. În momentul în care am simțit că vreau să duc practica mea la următorul nivel, am vrut să înțeleg ce face ea diferit. Ce este diferit la RTT este modul în care a pus împreună cele mai puternice practici terapeutice, îmbinate cu elemente din coaching și Terapia cu comandă celulară, bazată pe principiul că fiecare celulă din corp are capacitatea de regenerare și autovindecare. Rezultatele sunt mult mai rapide cu RTT pentru că, într-o singură sesiune, experimentezi un proces complet legat de o anumită problematică: intri în starea de transă; ești ghidat către rădăcina problemei, explorând amintirile care au legătură cu formarea convingerilor limitative; lucrezi conștient și subconștient pentru a vindeca rănile; creezi noi tipare prin înregistrări personalizate.
Care este cel mai frecvent mit despre hipnoză pe care ai dori să îl demontezi?
– „În starea de hipnoză îmi pierd controlul sau pot fi manipulat.” Complet fals. În primul rând, starea de transă poate fi indusă doar dacă ne dăm acordul. În al doilea rând, starea de transă nu este o stare de inconștiență — dimpotrivă, amplifică conștiința de sine, conexiunea cu emoțiile și claritatea interioară.
Hipnoterapeutul doar te ghidează prin întrebări, nu poate impune nimic fără acordul tău.
În hipnoză nu pierzi controlul asupra minții tale nici măcar o secundă. Din contră, îți amplifici capacitatea de a accesa resursele proprii și de a te ancora în prezent.
Și, cel mai important, poți oricând alege să ieși din transă. Este o stare asemănătoare cu atunci când citești o carte captivantă: deși ești absorbit de poveste, dacă telefonul sună sau se întâmplă ceva important, poți reveni instantaneu la realitate.
– Ca femeie și psihoterapeut, cum reușești să îți păstrezi echilibrul între empatia necesară profesiei tale și nevoia de a-ți proteja propria energie?
Foarte bună întrebare. Eu cred că atunci când faci o meserie din dorința de a contribui, nu pierzi energie. E adevărat că poate fi obositor fizic uneori, pentru că sunt 100% prezentă în fiecare sesiune. Dar energia emoțională nu se epuizează, dimpotrivă: se amplifică de fiecare dată când pun câte o cărămidă împreună cu persoana din fața mea, la propria ei vindecare și transformare. Am fost întrebată de multe ori cum de nu mă încarc cu durerile clienților mei. Simplu: nu am cum să preiau ceva ce a fost procesat și eliberat.
Închid întotdeauna bucla în fiecare sesiune, astfel încât fiecare să simtă că ceea ce a adus la suprafață a fost înțeles și transformat.
– Ce înseamnă pentru tine a fi mamă și cum crezi că maternitatea ți-a influențat viziunea asupra psihoterapiei?
– A fi mamă înseamnă să aduci pe lume cel mai puternic detector de răni și de „butoane” emoționale. Nimeni nu îți oglindește mai bine rănile și fricile decât propriul copil. Pentru mine, disperarea de a nu transmite mai departe propriile frici și traume a fost motivația supremă de a înțelege profund cum funcționăm ca ființe umane. Să fii mamă înseamnă să înțelegi că nu aduci un copil pe lume ca să te facă pe tine fericită sau să împlinească visurile tale neîmplinite. Înseamnă să ai puterea de a-i da aripi și, mai ales, de a-i permite să le folosească, fiind pregătită să îl prinzi dacă va cădea. Copilul tău e fericit când tu ești fericită, nu atunci când te sacrifici pentru el. Numai dacă nu te pierzi pe tine, vei avea puterea să-i sufli în aripi cu bucurie.
– Se vorbește mult despre „vindecarea feminină”. Ce înseamnă pentru tine acest concept și cum îl aplici în munca ta?
– Pentru mine, vindecarea feminină începe cu acceptarea a ceea ce suntem deja și recunoștința pentru ceea ce avem deja. Consider că există o idealizare excesivă a feminității „pure” – acea imagine cu femeia delicată, etern primitoare și protejată. În realitate, contextul social actual cere altceva. Am fost nevoite să dezvoltăm laturi „masculine”: responsabilitate, pragmatism, forță. Răspunsul nu este să respingem aceste părți, ci să găsim echilibrul: să păstrăm ceea ce ne încarcă cu energie și ne exprimă creativitatea; să renunțăm la ceea ce ne consumă energia și ne îndepărtează de esența noastră. Personal, îmi place să FAC, nu doar să EXIST.
Îmi place să construiesc, să contribui, să las ceva în urmă. Vindecarea feminină, pentru mine, nu înseamnă pasivitate, ci alegerea conștientă a ceea ce fac, din bucurie, nu din obligație sau frică.
– Dacă ar fi să oferi un singur sfat unei femei care își caută autenticitatea, care ar fi acela?
– „Nu-ți mai crede fricile și convingerile care îți spun că nu ești suficientă!”. E o mare diferență între dorința de evoluție autentică și presiunea autoimpusă a perfecțiunii.
Autenticitatea înseamnă să rămâi fidelă ție însăți, să nu renunți la ceea ce e important pentru tine din teamă sau neîncredere.
– Cum îți percepi misiunea ca terapeut și care este cea mai mare satisfacție pe care o primești din ceea ce faci?
– Fiecare întâlnire îmi confirmă că sunt pe drumul meu. Am înțeles că Dumnezeu mi-a dăruit abilitatea de a aduce speranță și lumină în sufletele oamenilor, iar eu adaug mereu abilități noi acestei chemări naturale. Cea mai mare satisfacție? Nu rezultatele în sine, pentru că acelea aparțin oamenilor curajoși care au muncit pentru ele.
Ci bucuria de a fi fost martoră și ghid într-un moment-cheie al călătoriei lor.
– Cum ar arăta, în viziunea ta, o lume în care fiecare femeie ar avea acces la instrumentele potrivite pentru vindecare emoțională și dezvoltare personală?
– Ar fi o lume eliberată de frici, de comparații, de constrângeri inutile. O lume în care bucuria de a trăi ar fi naturală, nu excepțională. O lume în care fiecare suflet ar înțelege că evoluăm împreună, nu luptând unii împotriva altora. Și da, uneori, lecțiile vin prin durere — pentru că sufletele noastre aleg exact experiențele de care au nevoie pentru a evolua.
– Dacă ai putea să îți trimiți un mesaj ție însăți, celei care abia începea acest drum în psihoterapie, ce ți-ai spune?
Oh, Doamne… Mi-aș spune: „Drumul nu e pavat doar cu floricele, dar cu fiecare obstacol vei deveni o versiune mai fericită și mai împlinită a ta. Continuă să crezi în intuiția ta și în misiunea ta. Va veni o vreme când nu va mai părea o luptă cu morile de vânt.
Te vei urca pe o pârâu lin, iar acolo vei avea timp să te întorci și spre tine.”