* interviu cu Anamaria Popa, femeia care scrie povești în culorile brandurilor
Un brand nu înseamnă doar un logo sau un nume. Este o poveste spusă în culori, forme și emoții. Anamaria Popa știe să dea viață acestor povești: creează branduri care respiră, care se fac auzite și care rezistă. De la ideea inițială până la identitatea completă, ea îmbină strategia cu imaginația, pentru ca afacerile să capete chip și voce. Am invitat-o să ne povestească despre alchimia din spatele brandurilor și despre cum se scrie, de fapt, o identitate.
– Anamaria, spui că brandurile au suflet. Care a fost primul moment în care ai simțit că tu nu creezi doar logo-uri, ci povești care trăiesc?
– Maura, trăiesc de câteva zile foarte intens. Întreaga mea lume, pe care o vedeam din exterior în interior, și-a schimbat practic ciclicitatea odată cu intrarea într-o nouă etapă a vieții mele. Și, odată cu această schimbare destul de mare și de puternică, mi-am luat timp să mă uit foarte, foarte atent la toată activitatea mea și la ce contribuție sunt eu, cu adevărat, pentru oameni. Practic, încă dinainte să o transform într-un mod de a câștiga bani, am iubit să aduc zâmbete pe chipul oamenilor oferindu-le „mici atenții” grafice, pe care eu le făceam foarte ușor și prin care, de fapt, aduceam bucurie și o strălucire în ochi.
Odată ce am transformat-o într-o activitate financiară, parcă s-a schimbat și modul meu de a percepe lucrurile, iar balanța s-a dezechilibrat. Din dorința de a fi 100% o contribuție – sau mai degrabă din frica de a nu fi o contribuție – am început să mă concentrez mai mult pe exterior și mai puțin pe ceea ce pleca din interior cu adevărat. M-am transformat într-o persoană foarte riguroasă în lucru, am urmat o mulțime de cursuri și, la un moment dat, lucram și urmam cursuri în același timp. Mă întreb și acum cum de nu am clacat în acea perioadă. Lucrurile au mers foarte bine, până când un om care mă susține foarte mult în activitatea mea m-a întrebat:
„Ana, dar tu, într-o colaborare, te gândești și la tine?”. Dureros, dar sincer, am spus că nu. Că mereu m-am concentrat să dau tot în partea cealaltă, să nu care cumva să simtă că lipsește ceva, că lipsește valoarea. Acum, după această introducere foarte lungă, dar necesară, să revin la întrebare. Mi-a luat ceva timp să înțeleg ce înseamnă brand, branding. Am revenit asupra definiției de zeci și zeci de ori. Am început să fac ceea ce mă pricepeam cel mai bine: cursuri. Am simțit că ceea ce ofeream nu era complet. Așa am început, pas cu pas, să ofer înainte de logo o strategie de brand. Îmi aduc aminte de primul workshop în această direcție: l-am ținut gratuit (normal!), l-am ținut aproape mecanic, de frică să nu fie ceva greșit pe acolo. Am presărat, în schimb, și un pic din talentul meu de a comunica cu oamenii, astfel încât am acoperit „crima” perfectă. La final de workshop, doamna (care între timp mi-a devenit prietenă) îmi spune:
„Eu abia acum am înțeles ce voiai să spui prin strategie de brand, workshop de brand și cât e de valoros. Dar să știi că de la tine eu nu am înțeles valoarea. Ar trebui să pui mai mult accent pe valoarea pe care o aduci; noi, antreprenorii, chiar nu știm de multe ori și suntem mulți în această situație.”
– A aprins un bec…
– Dar nu suficient de puternic cât să mă facă să fac ceva mai serios, mai intenționat. Am trăit mereu cu impresia că antreprenorii știu. Ai avut vreodată sentimentul ăsta? Că dacă știi tu, e clar că știu toți. De parcă ai fi, de fiecare dată, ultima persoană la care ar fi trebuit să ajungă informația și gata — target îndeplinit.
Nu mi-a trebuit mult să mă trezesc, doar vreo patru ani… Acum abia pot spune, cu claritate și hotărâre: eu nu creez doar un logo, eu îi ofer acelui om fundația sănătoasă prin acel logo, ca să capete și sens. Un logo fără o poveste, fără o viziune clar definită și sinceră, rămâne doar un logo. Iar această viziune se obține dacă te uiți cu sinceritate și claritate asupra brandului și te întrebi ce contribuție vrei tu să fii pentru oameni. Dacă te mai întrebi și „cum?”, îți va ieși și misiunea. Ne place sau nu, toți avem un brand, chiar dacă acesta se rezumă la a vinde o legătură de pătrunjel pe o stradă aglomerată. Eu personal încă mă gândesc la bunicuța care vindea lavandă la noi în cartier și tare mă bucur când o revăd cu colțul ochiului prin alte locuri. Are un brand, are o poveste, chiar dacă ea nu știe și chiar dacă o vei întreba de povestea ei, probabil că vei primi un răspuns hâtru, dar plin de sens. Așadar, ceea ce noi facem sunt, de fapt, povești care au prins viață, care aduc bucurie în viața altor oameni, iar ceea ce numim noi logo și identitate vizuală sunt doar poveștile care vorbesc atunci și acolo unde noi nu suntem prezenți fizic.
– Ai construit identități pentru domenii diferite. Ți s-a întâmplat vreodată să simți că te îndrăgostești de un brand mai mult decât de altul? Cum faci să nu rămâi „prizoniera” propriilor creații?
– Sunt cel mai mare critic al meu în viață. Urmărind un serial zilele trecute, mi-a rămas în minte o expresie, o scenă dintre tată și fiu — fiul mințind despre un concurs și motivul pentru care a fost suspendat: „Fiule, ești atât de critic și de dur cu tine, încât nu cred că aș mai putea să te pedepsesc în vreun fel”. Aici mă aflu și eu: sunt deosebit de critică și de dură cu tot ceea ce fac în munca mea. Din acest motiv, mă îndrăgostesc foarte repede de ceea ce fac atunci, pe moment, simt o împlinire și îmi strălucește tot interiorul de bucurie că am reușit să creez din nou ceva bun. Dar, după câteva zile, când mă reîntâlnesc cu creația mea, tot îmi vine să mă întreb dacă aș fi putut și mai bine. Pe de o parte, asta e bine, pentru că mereu mi s-a întâmplat să iubesc din ce în ce mai mult tot ceea ce cream; de la o lucrare la alta, mă împlineam și mă hrăneam. Dar, pe de altă parte, cu atâta critică și duritate îmi stingeam practic singură lumina. Ceea ce mi-a rămas din fiecare este că, absolut de fiecare dată, am dat tot — maximul de atunci — și, de la o lucrare la alta, am împins maximul mai sus.
– Mulți cred că brandingul e doar o chestiune de design. Care a fost cel mai mare mit cu care te-ai confruntat și cum explici, pe scurt, diferența dintre un logo frumos și un brand autentic?
– Așa este, iar eu cred că asta se întâmplă din cauza lipsei unei fundații sănătoase atunci când pornim o afacere. Și vorbesc de „noi” și nu despre „ei”, pentru că mă includ în această categorie de oameni care au pornit la drum fără a avea cunoștințe despre ceea ce înseamnă cu adevărat o afacere. Brandul practic este ceea ce simte omul atunci când interacționează cu ceea ce ai tu de oferit. Ce simte atunci când citește interviurile din Revista Glare sau ce simte atunci când poartă o pereche de pantofi la o petrecere și observă că nu-l dor picioarele, nu are bătături și practic nici nu simte că-i are în picioare? Acesta este brandul. E un sentiment, o emoție pe care o generezi în celălalt, către care te adresezi. Iar un logo nu poate face asta. Nu cred că i s-a întâmplat cuiva să se uite la un logo și să simtă o chimie imediată. Asta se întâmplă după ce interacționezi cu produsul, cu serviciul sau chiar cu omul care a creat afacerea. Poveștile, alături de relațiile autentice, creează un brand natural, cu care vrei să mai ai de-a face și în viitor. Natural se simte bine și confortabil.
– Dacă un brand ar fi o persoană, ce calități i-ai căuta prima dată: vocea, imaginea sau emoția pe care o transmite?
– Cred că am răspuns deja la această întrebare, dar cu siguranță aș căuta emoția pe care o transmite și felul în care mă face să mă simt. Vocea, imaginea, sunetul, mirosul unui brand sunt caracteristici care ne fac să facem mai ușor asocierile cu brandul respectiv.
– Ai întâlnit antreprenori care s-au temut să investească în branding, considerându-l un moft. Cum le-ai demonstrat că un brand poate face diferența dintre anonimat și recunoaștere?
– Uite aici, Maura, a fost limita mea. Nu am căutat până acum să demonstrez nimic. Nu mi-a fost în caracter acest lucru și, probabil, de aici și remarca făcută de prietena mea, care, dacă nu trăia pe viu un workshop alături de mine, nu înțelegea cât e de valoros. Gândul pe care l-am rulat mereu în minte și care a fost practic „moartea pasiunii” a fost că aș putea să mă aflu vreodată în fața unui antreprenor pe care l-aș întreba care e viziunea lui asupra afacerii, iar el mi-ar răspunde cu aroganță și superioritate: „Mă lași cu astea? Eu vreau să fac bani”. Practic, îmi dădeam brain freeze singură. Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată asta, pentru că, în ciuda fricilor pe care le-am avut, am avut mereu o vibrație destul de ridicată și am atras oameni tare frumoși, cu viziuni care îmi restaurau mereu încrederea în viitor.
– Dacă ar fi să îți alegi un singur brand pe care să îl creezi de la zero, fără nicio limitare – domeniu, buget sau timp – care ar fi acela?
– Vei râde, dar dacă ar fi să creez un brand de la zero, ar fi „Reparații încălțăminte” și „Vopsitorie cojoace și geci piele”. De mică m-am uitat la acele tăblii ruginite și m-am întrebat de ce oare nu le fac din nou? Acum am același sentiment. Aș păstra tenta de vintage, doar că mai curată și mai ordonată. Și, clar, un logo – dar tot din zona retro; nicidecum nu aș „contemporaniza” așa ceva.
– Dincolo de brandurile pe care le creezi pentru alții, cine este Anamaria Popa ca brand personal? Ce valori, ce culori și ce poveste porți cu tine?
– Sunt un om colorat și care, oricât de „întunecată” este uneori viața, a reușit mereu să vadă luminița de la capătul tunelului. Mare mi-a fost uimirea să descopăr, cu trecerea anilor și cu mult lucru la mine, că de fapt nu există niciun capăt. Că viața este sinusoidală (încă fac repetiții pe pronunția acestui cuvânt!) și că ceea ce noi numim luminiță este, de fapt, urcușul care urmează după o pantă pe care tocmai am coborât-o. Port cu mine, în orice relație, sinceritatea. Este ceva din interiorul meu și, chiar zilele trecute, râdeam la masa din familie, când fiica mea de 11 ani a spus: „Mama nici nu poate spune minciuni, dar nici nu poate fi păcălită”. Apoi, pentru mine este foarte importantă bunătatea, o valoare la care lucrez de ani buni să o cresc și să o întrețin. Visez la o lume în care comunitatea devine din nou mai importantă decât individualismul, în care toleranța ia locul asprimii și starea de pace interioară se va vedea din nou pe chipul oamenilor. Toate culorile le port în mine, iar culorile pe care le port la exterior reflectă ceva din starea mea. Și nu, negrul nu reflectă tristețea. De multe ori va reflecta seriozitatea, ori eleganța, ori amândouă – sau va reflecta ceea ce este în interiorul celui care privește. Povestea mea nu încape într-un interviu, dar pot spune că port cu mine povestea omului care se află într-o continuă căutare de sens, de ceea ce-i aduce bucurie, de ceea ce-l face să se simtă bine. Povestea omului care nu s-a oprit când a dat de greu, ci doar a continuat să meargă. Altfel nu aflam că viața este sinu… sinsu… sinusoidală. Îmi place să trăiesc bucuria, dar îmi place să și aduc bucurie. Contează pentru mine ca bucuria să treacă dincolo de pătrățica mea și, chiar dacă acum fac tot posibilul să dau din interior spre exterior, tot din sentimentul de a aduce bucurie o fac — doar că de data asta, în ambele sensuri.
– Ai ales să faci parte din OFA. Ce a însemnat pentru tine această alegere, cum îți hrănește creativitatea o comunitate de femei și cum pot ele să se „branduiască” una pe alta prin susținere reală?
– Să fac parte din OFA a însemnat pentru mine, în primul rând, să-mi măresc „bula” în care locuiam. Îmi aduc aminte de primele întâlniri locale la care am participat — eram pur și simplu fascinată de toate doamnele pe care le întâlneam și a căror poveste o auzeam.
Atunci practic mi s-a mărit orizontul și am descoperit o altă lume, care era chiar lângă mine, dar pe care nu am văzut-o până când nu mi-am dat voie să o văd.
Contribuția pentru acest lucru îi revine Amaliei Georgescu, care a văzut în mine ceea ce mie mi-a luat timp să văd și care m-a invitat să fac parte din OFA. În OFA am descoperit și am văzut cu ochii mei viziuni îndeplinite și misiuni care se desfășoară zi de zi.