Ori de câte ori mă întâlneam cu ea, îi priveam mâinile. Erau mici, dar ferme, pline de riduri și pătate, ca o bucată de sugativă care a adunat prea multă cerneală. Avea părul lung, plin de fire albe, care îi cădeau pe umerii acoperiți de același șal vechi. Rareori mă privea, iar când o făcea îi simțeam albastrul ochilor trecându-mi prin fiecare celulă, scormonind în căutare de ceva ce doar ea știa. Sau așa credeam eu…
Ținea mereu în mână o sită cu ochiuri mari, prin care nu vedeam nimic trecând și mă întrebam care i-o fi rostul.
O scutura mereu — uneori cu gesturi mici și calme, alteori cu furie, cu ciudă, de parcă ar fi cernut bucăți de stâncă. Nu am auzit-o niciodată vorbind, până într-o zi când m-a prins de mână. „Eu sunt Stăpâna Timpului. Îl apăr de oamenii care îl irosesc și îl aduc alături de cei care îl prețuiesc”, mi-a șoptit, iar eu am fugit. Nu de teamă, ci pentru că albastrul ochilor ei avea o strălucire tainică, de necuprins.
Când pașii mi s-au oprit, iar sufletul și-a luat răgaz ca să-și adune liniștea, am privit în urmă. Bătrâna stranie scutura sita cu mișcări line, elegante chiar, de parcă ar fi dirijat o orchestră imaginară. Și, pentru prima oară, am văzut că din ochiurile ei se prelingeau clipe — unele mai mici, altele mai mari; unele dornice să scape din strânsoare, altele care nu voiau deloc să iasă din sălaș. Bătrâna cernea Vremea și o făcea după cum trăiau oamenii — cu rost, cu drag, cu furie, cu teamă, cu neștiință…
Atunci mi-am adunat palmele căuș, ca și cum aș fi vrut să adun clipele ca pe niște boabe de rouă, cu care să-mi spăl chipul și să simt Timpul meu aproape. Ca nu cumva Vremea mea să se scurgă prin sita Bătrânei…