De peste 18 ani, Elena Angela Roșcan însoțește oameni pe drumul vindecării interioare. Psiholog și psihoterapeut, formator și supervizor pentru psihologii aflați la început de drum, ea îmbină știința minții cu dimensiunea psiho-spirituală, acolo unde sufletul își caută liniștea. A format generații de profesioniști și a creat cursuri de dezvoltare personală și spirituală, convingându-i pe mulți că adevărata transformare începe din interior.
– Elena, după aproape două decenii de psihoterapie, care a fost cea mai neașteptată lecție pe care ai primit-o de la clienții tăi?
– Fiecare client vine în cabinetul de psihoterapie cu povestea sa de viață, cu dorința de a se elibera de toată suferința, constrângerile, situațiile dureroase și mai puțini cu dorința de a învăța lecția de viață. Atunci când suferința, durerea este mare, puțini sunt cei care se întreabă: Ce vrea să mă învețe această durere? Cu ce scop a venit în viața mea? Lucrul cu pacienții oncologici încă este provocator: la aceștia am descoperit cu uimire că, oricât de grea este boala, durerea fizică continuă, lipsa speranței că lucrurile vor merge pe un drum al vindecării, certitudinea că se apropie momentul „marii treceri” — chiar și în astfel de momente de zbatere și chin, dorința de a trăi, de a menține viața așa cum este ea în prezent, această dorință este cea mai puternică, ea primează în fața oricărei dureri. De la acești pacienți am învățat să onorez darul vieții. Viața este cel mai mare dar pe care l-am primit, din iubire și cu iubire! Întotdeauna viața are ultimul cuvânt.
– Ai lucrat cu sute de oameni aflați în suferință sau căutare. Ți s-a întâmplat vreodată să vezi în ei o frică sau o rană care să îți oglindească propria viață? Cum ai gestionat acel moment?
– Lucrez cu entuziasm și pasiune, cu dăruire, în regăsirea acelui loc magic din sufletul fiecăruia dintre noi — acel loc care nu a cunoscut suferința niciodată, unde ne simțim iubiți și acceptați necondiționat. Cu toții vrem să trăim, măcar o dată, această experiență unificatoare, a iubirii necondiționate. Acest proces de regăsire implică mai întâi confruntarea cu suferința, cu temerile, cu acele răni ascunse, dureroase. Ca psihoterapeut, am avut propriul meu proces de vindecare, de autocunoaștere; am învățat să-mi accesez potențialul și puterea creatoare pentru a mă dezvălui și pentru a crește pe toate nivelurile ființei mele. De altfel, un psihoterapeut este acreditat de COPSI doar dacă a urmat unul sau mai multe programe de formare în psihoterapie, programe care încep cu etapa de analiză, autocunoaștere și dezvoltare personală (cel puțin 160h). În toate programele de formare la care am participat, am lucrat în grup cu colegii mei psihoterapeuți în devenire — o etapă foarte rodnică, în care am experimentat împreună o diversitate mare de situații și provocări.
Un bun psihoterapeut este cel care știe cum este să fii în rolul de client, din propria experiență. C. G. Jung vorbește despre „Vindecătorul rănit” — acel psihoterapeut care mai întâi s-a vindecat pe el însuși și astfel știe, simte, intuiește cu acuratețe cum să își ghideze clientul în propriul proces terapeutic.
Clienții care m-au ales să lucrez cu ei, de cele mai multe ori m-au oglindit: fie se confruntau în viața lor cu o rană sau o dificultate cu care m-am confruntat și eu, și am reușit să găsesc drumul spre lecția din acea situație, transformând-o într-o resursă valoroasă pentru mine; fie veneau cu o provocare pe care o trăiam chiar eu în acel moment în viața mea personală.
Îmi amintesc o pacientă de la oncologie, o femeie de aproximativ 60 de ani, care făcea tratament pentru un cancer de sân. La un moment dat, a reușit să își deschidă sufletul, mărturisindu-mi durerea și amărăciunea din viața de cuplu, care o aduseseră pe patul de spital. M-a atins profund suferința ei, pentru că și eu treceam printr-un divorț, iar tristețea ei oglindea propria mea rană.
Întâlnirea cu acea pacientă a fost pentru mine un avertisment, dar și o confirmare că decizia luată era cea potrivită. Am învățat, de-a lungul timpului, să îmi dau și mie timp, să mă opresc atunci când sunt emoțional indisponibilă, să reprogramez clienții sau să lucrez doar atât cât mă simt pregătită. Nimic nu este mai fragil decât sufletul uman.
– Mulți oameni se sperie de ideea de psihoterapie, ca și cum ar recunoaște o slăbiciune. Care este cel mai puternic mit pe care ai simțit că trebuie să-l dărâmi ca psiholog?
– Așa este. Multe persoane, când se decid să vină la psihoterapeut, sunt jenate de faptul că cer ajutorul unei persoane străine și se justifică, ca și cum ar fi ceva „defect” la ei.
De aceea, cu mulți clienți în primele ședințe, lucrez mai întâi pe acceptare — pe ideea că este firesc să nu fim perfecți, să nu le știm pe toate, să avem și neputințe.
Acesta este mitul perfecțiunii. Uităm că natura umană este imperfectă, însă suntem perfectibili, fiecare în ritmul și aspirația sa.
Un alt mit des întâlnit: la psiholog merg doar cei care „au o problemă cu capul”. În realitate, psihoterapia a evoluat mult dincolo de tratamentul patologiilor. Astăzi, ea înseamnă și autocunoaștere, creștere, dezvoltare personală și spirituală, autorealizare de Sine.
– În munca ta, îmbini psihologia clasică cu dimensiunea psiho-spirituală. Cum răspunzi celor care privesc sceptic partea spirituală? Este sufletul ceva ce se poate „măsura”?
– Consider că este necesar să privim ființa umană în toate dimensiunile sale — trup, suflet, minte, conștiință, spirit — pentru că doar așa putem descoperi adevăratul sens al vieții. Multe dintre durerile sufletești apar atunci când ne pierdem sensul, când trăim doar din perspectiva trupului sau a minții raționale, neglijând dimensiunea sufletului. Psihologia este, de fapt, știința sufletului — chiar dacă sufletul nu poate fi perceput cu cele cinci simțuri, cu toții trăim emoții, sentimente, stări care ne fac să ne simțim vii. În cercetările realizate alături de o clinică de medicină cuantică din București, am încercat să evidențiem manifestările și energiile arhetipale ale sufletului. Dimensiunea spirituală este atât de prezentă în tot, încât a devenit parte din firescul existenței.
– Ești și supervizor pentru psihologi aflați la început de drum. Care este prima frică a debutanților și ce le spui pentru a-și găsi încrederea?
– Persoanele care aleg profesia de psiholog au, de regulă, două motivații: fie își doresc să se vindece de o dificultate proprie, fie simt chemarea de a-i ajuta pe ceilalți. La început de drum, toți simțim nesiguranță: Cum îl fac pe client să se deschidă? Ce spun prima dată? Cum reacționez în fața suferinței sale? Dar ceea ce contează cel mai mult este să fii prezent. Să fii acolo pentru el. Să nu se mai simtă singur în fața vieții. Nu explicațiile îl vindecă, ci prezența, ascultarea, însoțirea autentică. Încrederea vine odată cu experiența și cu înțelegerea faptului că ședința nu este despre psiholog, ci despre client. Ceea ce face diferența între terapeuți este nivelul de conștiință, de autocunoaștere, de adaptare și de cuprindere a diversității psihicului uman. Un bun profesionist este mereu într-un proces de analiză și creștere.
– Ai dezvoltat cursuri de dezvoltare psiho-spirituală. Dacă ar fi să condensezi tot ceea ce înveți oamenii într-o singură propoziție, care ar fi ea?
– „Descoperă esența ființei tale!” Sau, cum spunea C. G. Jung: „Singura datorie a ființei umane este să aducă o lumină în tenebrele ființării sale.”
– Dincolo de titluri și de profesie, cine este Elena Roșcan?
– Sunt o scânteie de lumină divină care experimentează viața prin prisma sufletului feminin. Am învățat să mă bucur de privilegiile feminității, cu toate sensibilitățile ei. Pentru mine, vulnerabilitatea înseamnă frică de suferință, iar astăzi pot spune cu convingere că nu am vulnerabilități, ci sensibilitate — o calitate excepțională, care amplifică empatia, creativitatea și puterea de gestionare a emoțiilor. Această profesie este o provocare constantă pentru minte și o extindere continuă a capacității sufletului de a iubi. Visul meu l-am transpus în teza de doctorat: „Experiența subiectivă a persoanelor adulte în procesul de autorealizare de sine.” Este un proces care nu se încheie niciodată.
– Ai ales să faci parte din OFA. Ce a însemnat pentru tine această alegere?
– „Femeile înfloresc mai repede împreună!” — aceasta este ideea-forță a cursurilor mele de feminitate, pe care le desfășor încă din 2008. Am crescut mereu înconjurată de femei — am trei surori, am urmat un liceu unde majoritare erau fetele, iar la 26 de ani m-am înscris, împreună cu sora mea, în Asociația Femeilor Unite din Iași. În 2008, am fondat ClubFemina Iași, un spațiu dedicat exclusiv femeilor, pentru activități de socializare, culturale și psihologice. Cercetările arată că atunci când femeile se adună și interacționează, se secretă oxitocina — hormonul fericirii. Comunitățile de femei sunt ca un vas alchimic, un pântec al Marii Mame — un spațiu natural de vindecare și transformare. În OFA sunt membră de peste un an și simt că fiecare femeie antreprenor vine aici nu doar să primească, ci să ofere din ceea ce este, contribuind la înflorirea celorlalte și, prin aceasta, la evoluția societății.